Strada Stupefiantelor (III)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Miezul nopţii. Pendula bate corespunzător. Aud bătaie în uşă. Aflat între vis şi realitate, mi se pare că aud dangăt de clopot la biserica de pe strada Revoluţiei. Să deschid? Să nu deschid? La urma urmei, de ce să nu deschid? Doar nu poate fi altcineva decât gazda mea, distinsa/destinsa Clementina Bizara, enigmatica şi halucinogena femeie care, cum bănuieşte suflarea vecină, a sublimat unsprezece bărbaţi, ca o văduvă Neagră...deşi-i Albă. Da, sigur că da, îmi iau inima-n dinţi şi hainele de stradă...(nu-mi pot permite să mă arăt în pijama, că aşa am învăţat de la Francesco Petrarca, unul dintre cei mai importanţi sonetişti ai poeziei şi ai înamorării universale, care niciodată nu s-a înfăţişat Laurei, marea şi singura sa iubire, decât în costum alb, şi niciodată nu a mâncat sub ochii ei)...şi descui uşa. Şi-o şi deschid. Într-adevăr, e Bizara. E Clementina în rochie lungă, albă, parcă fără de sfârşit. Mai frumoasă decât Laura. Mai frumoasă decât Julieta. Şi decât Crimhilda. Şi decât Veronica. Mai frumoasă decât toate iubitele tuturor iubiţilor lumii din pururea, la un loc. Aproape ireală mi se pare. Parcă-i zână. Parcă nu-i făptură omenească. Parcă-i născătoarea şi ocrotitoarea întregii frumuseţi dintr-o lume necunoscută mie. Dintr-o altă lume, parcă. Afrodita înmulţită de o mie şi una de ori. O mireasă continuă, în căutarea unui mire imposibil de aflat. Celebra Mona Lisa e o mimoză ofilită pe lângă devastatoarea mea gazdă gălăţeană. Un stol de îngeri ar ateriza forţat ori s-ar prăbuşi, dacă ar avea curajul să survoleze stradela Stupefiantelor (Plantelor)... sau dacă Turnul de Control al FAP (Forţele Aeriene Păsăreşti) l-ar fi dirijat pe linia aeriană Iaşi - Constanţa sau, şi mai clar, pe culoarul de zbor Zaclău - Tuluceşti. Un pictor renascentist arhicunoscut, fie el şi mai abitir decât Leonardo da Vinci, şi-ar înghiţi vopseaua, şi-ar ronţăi penelul şi pânzele în jurul acestei Alcătuiri căreia, iacătă, chiar acum îi deschid uşa. Şi zău că nu ştiu ce să-i spun, cum s-o întâmpin, ce cuvânt să folosesc pentru a nu-i şterge zâmbetul, pentru a (nu)-i demonstra că (nu) sunt înamorat-lulea, că (nu) mă simt ca un cotoi pe acoperiş, ca un fel de belzebut convertit la cele sfinte! Şi parcă mi-a tăiat Dumnezeu corzile cu vocale! Şi parcă mi se moaie genunchii în faţa unei catastrofe, în apropierea unui pericol iminent!...Sigur că da! N-am nici un strop de curaj! Îmi lipseşte chiar şi puterea de a o invita-n odaia mea de chiriaş modest şi serios şi naiv! Nu am nici măcar vlaga necesară pentru a o ruga să-mi dea voie să trec pe lângă ea şi să dispar definitiv dintre iţele acestei desfăşurări de Taine şi Neguri succedate-n ritm cvasi/letal, dar şi ispititoare până dincolo de paroxism!...(Stai așa!)

Citit 643 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.