INEVITABIL şi NEGREŞIT (III)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Da... cred că-i o pedeapsă "meritată" să mi se trimită şi să primesc atâta şi atâta Cer la uşă! N-am să-i rezist! Că-i greu Cerul! Strivitor de greu! Greu de povara Frumuseţii! Aceea, de Atunci! Aceea, care-mi aducea şi-mi lua somnul, care-mi explica Taina levitaţiei şi care mă pregătea provocator pentru primul pas printre părinţii Poeziei, printre prietenii Parnasului, printre cele Vestale căpietoare, dar şi nimicitoare deopotrivă!

Da... cred că-i cea mai dreaptă osândă să mă trezesc din "viaţă" la Viaţă, să văd şi să aud că Moartea adevărată e o bagatelă şi poartă sânge de păpădie! Şi n-are cum să fie într-alt fel când această "trezire" îmi aduce tot Trecutul în preajmă şi când toate îmi "apar" încet-încet, cum imaginile pe o hârtie fotografică, după ce a fost scufundată-n lichidul miraculos al "naşterii"!... Iată câteva dintre cele mai tulburătoare imagini şi momente "scoase" de Revelatorul Suprem şi aşezate cu mare grijă la uşa Memoriei, în memoria Uşii, cu tot cu Cer, cu tot cu ce încă mă mai poate "păcăli" în cest minunat mecanism al Candorii!

Toată ziua (şi chiar şi toată noaptea) umblam creanga prin pădure! Şi ne jucam ("negreşit") de-a războiul pe deal şi pe vale şi prin râpi adânci! Şi se auzea şi se vedea o hărmălaie foarte-foarte "frumoasă", de-ţi venea să plângi! Sau îţi venea să râzi! Să plângi sau să râzi... după cum "făcea" şi striga fiecare: "trăiască lupta pentru pace!"... "uraaa!"... "jos războiul!"... "trăiască pacea între popoare!"... şi uite aşa uitam de şcoală şi de vacă şi de lecţii şi de viaţă şi de moarte! şi uitam până şi de mâncare!... Fratele meu cel mare şi prietenii/ consătenii mei mai mari şi mai mici "erau" soldaţi ruşi! unul făcea ca avionul! altul făcea ca tunul! unii făceau ca mitralierele! alţii făceau ca tancurile!... şi uite-aşa ţinea războiul nostru până răsărea şi asfinţea luna!... şi uite-aşa mă "ciuruiau"!... (eu "eram" soldatul neamţ, care "murea" totdeauna!)... Şi toate fetele din sat se "mobilizau" şi plângeau şi mă "îngropau" negreşit, cu onoare militară, cu tot respectul şi tot regretul!... apoi plecau (cu toţii şi cu toatele) acasă!... şi eu rămâneam acolo, în groapa din râpă, în groapa din deal, în groapa din vale, ca un erou! şi mă "visam" tocmai Aici şi tocmai Acuma, unde şi când mă aud: "unde eşti, Copilărie?"... "oare unde eşti, hărmălaie frumoasă!"... [Publicitate: "Haideţi acasă, măăă!... Haideţi mai repede, măăă!... Veniţi încoace, măăă!… Că s-au copt turtele, măăă!" - (Glasul Mamei)]... NIMIC MAI MULT!

Citit 881 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.