Încet-încet, pe măsură ce Grigore Papugiu strânge şi azvârle toate ceasornicele la gunoi, simt cum Timpul se retrage din odaia cu televizor, aşa, ca apa mării în reflux... şi cum parcă nici Spaţiul nu mai stă într-un Loc, şi pleacă la fel, cred că unde are mai mult Loc, ori unde nu are Loc deloc! De fapt, ce să faci cu Spaţiul fără Timp? Şi ce să faci cu Timpul fără Spaţiu?... Şi când îl văd pe prietenul meu cu câtă ură strânge orologiile şi le aruncă la containerul din curte, cu câtă lipsă de milă sfărâmă secundare şi minutare şi orare clasice şi moderne, cu cât sadism se descotoroseşte de instrumentele fără de care, cică, i-ar fi părut viaţa mult mai uşoară, n-ar fi avut Trecut şi Viitor, ci numai Prezent... (iar Prezentul nu se poate măsura, fiindcă nu are dimensiuni, nu?)... simt nu numai că Timpul şi Spaţiul se comportă cum ziceam mai înainte, ci chiar simt că Trecutul nostru (măsurat!) se apropie de noi... chiar se şi aude cum se apropie de noi... chiar se şi vede cum se apropie de noi... se aude şi se vede ca şi cum Ultimul nostru Trecut este Ultimul nostru Viitor!... Şi parcă nici Grigore nu mai e la fel de Grigore! Şi parcă nici Eu nu mai sunt la fel de Eu! Şi nici odaia nu mai este la fel! Şi televizorul nu mai e defel!... Şi parcă suntem aievea în satul Siliştea-Gumeşti şi ne uităm peste gardul gospodăriei lui Ilie Moromete, cum acesta-l îndeamnă pe Nilă să-l însoţească şi să-l ajute la tăierea Salcâmului salvator, care va fi vândut mai înstăritului Tudor Bălosu, pe „bani buni”, pentru echilibrarea financiară a familiei! Şi parcă auzim uluirea întrebătoare a flăcăului: „păi, de ce să tăiem salcâmul”?... şi răspunsul dur şi batjocoritor al tatălui său: „ca să se mire proştii”!... Şi parcă auzim şi bocetele matinale din cimitir! Auzim şi vedem aievea şi loviturile cu toporul în Simbolul Statorniciei satului românesc! Auzim şi vedem şi prăbuşirea acestui Simbol sub triumful Nerăbdării, sub asaltul unor vremuri din ce în ce mai nesigure!... Însă şi modul magistral în care „ţăranul” Marin Preda a ctitorit Catedrala şi Mormântul Satului şi Ţăranului Român!
Da, sigur că da! La ce să-mi mai spui părerea, dacă am participat cu văzul şi cu auzul, „pe viu”? La ce bun să ne mai uităm la televizor şi să ne umplem cu atâta tristeţe, mai ales că, mai mult sau mai puţin, şi noi am tăiat, şi noi am azvârlit şi am nimicit atâtea şi atâtea Simboluri ale propriei noastre Identităţi? Nu crezi că-i mai bine să cetesc ceva? - se aude Grigore, mai mult ca pentru el, decât pentru mine. Mă uit la el... şi pricepe că-s de acord!... (Stai să auzi!)
