Din strada Movilei cotim la dreapta, pe strada Libertăţii! Agale şi-n Tăcere, ne apropiem de partea răsăriteană a Parcului omonim! Grigore Papugiu, celebrul şi parasimpaticul meu bibic, se comportă: „Ai mai fost vro dată, cu noaptea-n cap, în cest loc misterios? Oare de ce edilii gălăţeni l-au pus pe hatman cu nasul spre nord? Nu crezi că era mai bine să fi fost amplasat cu faţa spre sud? Se spune că ruşii (zaporojenii, în special, cazaci cărora hatmanul Ivan Stepanovici Mazeppa le-a fost conducător în multe războaie şi a hrănit, în urmă cu vro trei sute şi ceva de ani, oareşice idei vrăjmăşeşti faţă de Bucovina de Nord) nu „înghit” Europa, „drept” pentru care îi oferă spatele, uite-aşa, să crape ai noştri de năcaz! Culmea culmilor, viteazul cazac e aşezat cu dosul chiar la cartierul care-i poartă numele! Oare-i chiar aşa de greu să „facă” stânga-mprejur? Personal, nu alimentez nici o aversiune faţă de viteazul care a răvăşit Europa şi a ajuns... [aproape întâmplător (şi mort)]... în Galaţi! Însă, parol, consider că acest oraş cu negustori cumpliţi a avut foarte mulţi oameni celebri, care au uimit Lumea şi care-şi meritau Statuile mult mai abitir decât un belicos, fie el şi apărător al unei Cauze Drepte! Nu?”
N-am ce să-i reproşez lui Grigore! Gândeşte şi vorbeşte destul de corect şi logic şi îndreptăţit! Mândria-i locală e demnă de tot Respectul, cum şi Naţionalismul său justificat din toate punctele de vedere, mai ales acuma, când se urmăreşte şi se propovăduieşte, am mai spus, Globalizarea prin orice mijloace, fie acestea şi neortodoxe, şi nemernice, şi nejustificate, şi nepotrivite, şi nechibzuite! Nu?...
Intrăm în Parc! Rică Titirez, colegul meu din vremea când eram pilot automat la Primăria din Galaţi, stă pe banca de lângă hatman! Ne invită aproape! Auzim:
„timp azvârlit în spaţiu de când... (lumină caldă/ să păcălească lumea aceasta şi cealaltă).../ clipa dintâi se vede, s-aude şi acum/ sfărmându-se în sine, trasoare şi dum-dum!// spaţiu... (nimic în sine, big bang)... să-ncapă totul.../ apoi, din clipa-ntâia în clipa-ntâia, rodul/ scâncind fără de lege, spre lege... (şi-n delir).../ hrănindu-se din însuşi, fiindu-şi cimitir!// ce viaţă?... şi ce moarte?... ce fleacuri în mişcare,/ vecie-n dorul lelei... (sublim din întâmplare).../ frumos şi-urât cu silă, dar şi cu drag făcut,/ să-şi (re)cunoască sinea n-acest (ne)cunoscut!// sămânţă-n clocotire, infarctul umbrei, nalt/ (din celălalt acesta, acestui celălalt)/ se vede şi s-aude cum stă atunci să plece/ spre-acum, spre păcăleală şi spre lumină rece!”//... (Stai aşa!)
