E timpul şi e cazul şi e vremea să văd salcâmii! Chiar mâine, când clopotele bat pentru chemarea enoriaşilor la utrenie, mă duc să văd salcâmii! Salcâmii aceia de Acolo şi de Atunci! Salcâmii aceia care sunt singurii păstrători ai amintirilor cu cea mai Frumoasă din Pădurea cea mai Trează din Lumea aceasta! Cu Maria de la Gară, adicătelea! Îi spun Maria de la Gară fiindcă în Gara Docăneasa am întâlnit-o prima oară! Uite-aşa am întâlnit-o!
Era într-o iarnă autentică, serioasă, curată, cu nămeţi cât casa şi cu oameni care nu se vaietă şi nu spun că asta-i vreme rea! Dimpotrivă, oamenii de Acolo şi de Atunci spun că astfel de vreme-i vreme bună, mană cerească pentru iubitorii şi făcătorii de grâu şi de pâine! Era o iarnă ca-n basme, cu sănii, cai şi zurgălăi! Ca-n poezia lui Serghei Esenin era iarnă! Într-o asemenea iarnă, demult, maică-mea mă trimite la Gară pentru ca să-l aştept pe tata! Vine cu trenul de la Bârlad! Vine cu pâine! Un sac plin cu pâine! Şi, zice mama, trebuie să-l întâmpin, nu să car eu sacul, că-s mărunt şi fără vlagă! Numai să-l ajut, din când în când, când osteneşte şi vrea să mute sacul de pe un umăr pe altul!
Sigur că da! Trenul trebuie să sosească la patru ş-un sfert, după amiază, tocmai când ziua se pregăteşte să plece, tocmai când seara şi întunericul coboară şi se amestecă-ntr-un pastel feeric, dar şi misterios, halucinant, ademenitor şi temător deopotrivă! Am de mers cam vro şapte kilometri prin omăt şi prin ninsoare până la Gară! Ca să ajung la timp, plec de pe la prânz! Maică-mea îmi porunceşte să nu mă abat din drum, să fiu atent pe unde calc şi să nu pic prin vro râpă! Îşi face trei semne de cruce şi mă sărută pe frunte! Îmi iau un băţ în mână, inima-n dinţi şi Tatăl Nostru-n suflet... şi pe-aici ţi-i Valea! Valea Zimbrului! Şi merg! Ce tare şi frumos ninge! Fără viscol, deocamdată! Ce fulgi mari! Cât florile de holbură, vara! Cât fluturii, primăvara! Şi ce linişte, Dumnezeule! Se aude căderea cestor minuni albe! Fulgii foşnesc în blânda lor alunecare spre pământ! Ca nişte rochii de mireasă foşnesc şi valsează! Valsează şi-mi aprind închipuirea! Chiar mi se pare că văd numai mirese-n jurul meu, că numai şi numai alaiuri de mirese mă însoţesc în mersul meu temerar înspre Gară, să-l aştept pe tata cu pâinea noastră cea de toate zilele!... [Publicitate: „să nu arunci, copile/ pâinica jos nicicând/ că undeva, departe,/ plânge-un copil flămând/ şi cat-un colţ de pâine/ prin urne-nfrigurat/ şi dacă n-o găseşte/ adoarme-nlăcrimat!/ şi-n somn ce i s-arată,/ tu să-ţi închipui, poţi?/ pământul ca o pâine/ ce-ajunge pentru toţi!” - (Leonida Lari)] ... (Stai să vezi!)
