Dragă (şi indispensabilă) Marie de la Castelul Peleş,
nădăjduiesc să ajungă ieste gânduri/rânduri în lumina ochilor tăi! Am vrut să vin la tine, dar nici de-a naibii nu mă lasă amantă-mea! Fiindcă nu-i convine Coroana! Îi stă-n gât, cică! Cică-i mai bună Republica! Ea (şi alţii asemenea) venerează/cultivă/apără/răspândeşte Panarama/Scălâmbăiala, adică „starea” actuală socială şi politică din România! Aş putea să evadez, dar ştiu că la întoarcere nu mai pot intra nici pe sub uşă! Aş putea, sigur că aş putea să plec fraudulos...dar numai dacă mă primeşti definitiv în grădinile tale Suspendate...şi numai dacă accepţi să punem la cale Gambitul Damei, adică mă laşi să fiu eu „pionul otrăvit”...şi să câştigăm! De acord?...Te rog foarte mult să-(mi) studiezi strategia următoare şi să-mi trimiţi răspuns fără echivoc, dacă vrei să recuperăm/salvăm ce se mai poate recupera/salva din tot ce a fost Regatul lui Burebista şi Decebal! NIHIL SINE DEO!
Eu sunt pionul cel mai dur pe tabla lumii! Şi respect regii şi reginele din părţile amândouă ale acestui război pentru care merg şi pe jar, merg şi pe brumă, merg şi pe rouă! Eu sunt pionul cel mai blând pe tabla lumii! Eu scot regii din joc! Eu păcălesc reginele! Eu mă fac de râs şi de plâns pe linia cea dintâi...când vin toţi nebunii, absolut toţi nebunii...şi se uită la mine, şi se uită unii la alţii, şi se şterg la ochi, şi nu îndrăznesc să creadă...şi se miră, şi se întreabă...cine (!?)...Eu sunt pionul cel mai sec pe tabla lumii! Şi am dat de tot! Şi am dat de toate! Şi am dat chiar şi de nimic! Însă, spre pofida tuturor prietenilor şi adversarilor/duşmanilor mei, numai regii şi numai reginele m-au învăţat să pot, m-au învăţat să vreau şi m-au învăţat ce şi cum şi când şi unde să (nu) strig! Eu sunt pionul cel mai trist pe tabla lumii! Eu nu accept nici o bucurie prin laşitate! Eu trag toate gloanţele în aer! Eu nu fug! Eu stau până la ultimul, pân-oi fi ultimul pe tabla mizerabilă şi rea şi nenorocită a lumii! Totdeauna, din respect pentru toată moartea şi toată viaţa jucătorilor de câmp, pe cuiul/perspectiva că(u)tării agăţ o eşarfă neagră şi o eşarfă albă, cum figurinele de pe tablă, cum lumina şi întunericul într-o eternă desfăşurare şi înfăşurare a Jocului în Deşert şi în Deşertăciune!
Şi când Regele nu mai are nici o mutare/şansă, şi când Regina câştigă victoria împotriva Sieşi, eu chiar şi atunci înalţ Mărturisire şi Rugăciune: Dumnezeule, fără Rege şi fără Regină...NU SE POATE!
