Sigur că da! Vocea caldă a bărbatului din Anticariat, în ciuda numelui său bizar şi a ţinutei sale ostentative, mă opreşte din intenţia mea de a părăsi clădirea, mă blochează literalmente! Greu îmi găsesc puterea de a-mi răsuci gâtul pentru ca să-l văd pe cel care reuşise o senzaţie tare, o presiune sufletească fără precedent în vulnerabila mea alcătuire! Mă aştept, întorcându-mă, să „văd” chiar un „om invizibil”, deşi nu am auzit că ar mai fi fost „inventat/construit” vrun exemplar de la celebrul/nenorocitul Griffin încoace! Stupoare! Omul are faţă! Nu poartă mască pentru a-şi ascunde invizibilitatea, pentru a-şi păcăli observatorii! E chiar faţa lui, a unui om vizibil, ca să zic astfel! Doamna șefă e calmă fiindcă-l mai văzuse de atâtea ori! Dar, în detrimentul acestor argumente de supra/faţă, nu mă pot linişti, nu-mi pot restabili echilibrul sufletesc! Omul acesta are o taină! Cred că-n tainiţa lui de pe Aleea Joagărului, Numărul 13 A/bis, doseşte ceva! Cred că transportă o mare povară sufletească, dar nu se smiorcăie şi nu se dă de gol! Mă întreb: de ce totuşi seamănă leit cu-n schelet mergător? şi ce se află în interiorul acestei slăbături indescriptibile? şi de ce şi cum o fi ajuns într-acest hal? şi oare de ce nu-l întreb chiar pe dumnealui, că doar e aici, de faţă, nu? Şefa cărţilor îmi citeşte nedumirirea din privire şi de pe faţa galbenă ca pălăria lui Holeră, se uită la bărbatul straniu şi îi surâde complice! Acesta, încet ca un pârâu care curge la deal, se apropie de masa jupânesei, unde mă aflu înţepenit ca un mort îngropat vertical! La fel de calm, îşi scoate mănuşile verzi ca leuşteanul-trufanda... şi îmi întinde palma dreaptă, pentru salut şi cunoştinţă, probabil! Ce palmă? Doamne, ce palmă! Ce capăt de mână! Cam cât o lingură de om sărac! Lingură de lemn, bineînţeles! Degetele? Cinci vreascuri maronii, cu articulaţii rigide, ca şi cum ar vrea să apuce, să strângă ceva, dar nu poate! Cinci beţişoare-falange şi carpiene şi metacarpiene înfipte-n antebraţ! Mi-i chiar frică să gândesc şi să-mi imaginez cum arată mâna până la umăr, cum arată tot „restul” acestei teribile Arătări! Dar oare nu cumva am vedenii? Nu cred, fiindcă n-am mâncat canabis, n-am mâncat ciuperci halucinogene! Îl aud: „De ce te uiţi aşa? Sunt viu, sunt tot şi sunt foarte sănătos! Nu te speria! Dacă va să ai destulă răbdare, am să-ţi povestesc o istorie a lui O. Holeră de la începuturi până în prezent! Da? Hai, dă mâna cu mine! Nu-s contagios, cum poate eşti tentat să crezi!”... (Stai să mai vezi!)
Un deștept foarte slab (II) Scris de Ion Zimbru
