Palma lui Holeră se întinde şi se apropie de palma mea! Doamne, parcă-i palma faraonului Tutankhamon cel mumificat! Mă petrec fiorii groazei! Ce trăiesc eu, acum, depăşeşte orice „senzaţie tare”, cum zic amatorii/ creatorii de horror! Îmi vine s-o tulesc, să nu mai văd niciodată această „nălucă”! Însă, în pofida fricii mele, nu-i nălucă! E om întreg, respectabil, iubitor de literatură SF! Şi vorbeşte foarte cald, foarte lucid! Se poate deduce foarte uşor că-i împăcat cu sine, că nu mai are de ales, că a păţit ceva care l-a mutat într-un Echilibru Indiferent! Chiar abia aştept să-mi povestească Istoria Sa! Oare voi avea destulă voinţă şi destul curaj pentru ca să-l ascult pe acest „muritor” parcă scos din sarcofag? Cred c-ar trebui să fac un efort sufletesc uriaş de rezistenţă, dacă mă dau pe mâna lui! Şi sunt gata să-l fac! O salutăm pe doamna anticar, ieşim din Anticariat şi pornim agale, spre locuinţa din Aleea Joagărului, Numărul 13 A/bis! Ajungem! Casa-i alcătuită dintr-o odaie cu intrarea direct de-afară! O. Holeră descuie, deschide! Intru primul! Şi mi se face părul măciucă! Pe peretele din fundul odăiţei, scrisă cu litere/caractere de cancelarie, văd „Romanţa mortului”, de Ion Minulescu!
„Paznicul mi-a-nchis cavoul/ şi-am rămas afară-n ploaie.../ şi-am rămas să-mi plimb scheletul/ pe sub sălciile ude,/ ce mă cheamă/ şi se-ndoaie/ să-mi sărute golul negru ce-mi pluteşte în orbite,/ să-mi sărute alba frunte/ - fruntea ce-mi ştia secretul/ aiurărilor trăite - / şi să-mi şteargă de pe oase picăturile de ploaie./ Paznicul mi-a-nchis cavoul şi-am rămas în ploaie-afară/ - Şi-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri/ unde-ai noştri dorm în paza lumânărilor de ceară/ şi-am rămas să-mi plimb scheletul pe potecile pustii/ şi pe crucile de piatră să cetesc ce-au scris cei vii./ Şi-am cetit.../ Din depărtare, vântul mi-aducea ecouri/ ne-nţelese, de orchestră/ şi de voci cântate-n cor/ - Cei ce-aveau să moară mâine/ beau în cinstea morţilor!.../ Vântul mi-aducea ecoul bucuriilor din lume,/ iar regretele eterne scrise-n josul unui nume/ lăcrimau,/ ducând în albul picăturilor de ploaie/ aurul lipit pe cruce!.../ Printre albele cavouri,/ pe sub sălciile ude,/ ce mă cheamă şi se-ndoaie/ să-mi sărute alba frunte,/ rătăcesc de-atâta vreme/ - Paznicul mi-a-nchis cavoul/ şi-am rămas de-atunci afară!// Unde-i paznicul?/ să vină,/ să mă vadă,/ să mă cheme,/ să-mi deschidă iar cavoul/ şi s-adorm din nou în paza lumânărilor de ceară!”... (Stai să mai vezi!)
