Tot răscolind, tot cotrobăind şi tot cercetând prin Podul Uitării...(printre pânze de păianjeni morţi şi păianjeni vii, şi printre hârţoage şi terfeloage colbuite de timp şi de vreme, şi printre cadavre de aduceri-aminte mai proaspete, dar şi mai vechi, printre hohotele spăimoase, dar şi ademenitoare, ale primului şi ultimului Trecut, printre toate Vocile Fiinţelor aflate pe marginea Naşterii, dar şi a Pieirii, printre toate Legile Universale ale Adevărului şi Minciunii)...dau peste o cutie pe care desluşesc: CUTIA CU PĂCATE! Şi nu ştiu de ce mi se pare că am mai văzut această lădiţă, dar nu-mi amintesc unde! Şi, dacă nu ştiu unde, mi-i frică s-o deschid!...Da! Sigur că da! Încep să cred, din ce în ce mai mult, că această cutie-i Cufărul Purtătorului de Biruinţă, adică al bătrânului Gheorghe de Zimbru şi de Totdeauna!...Sigur că da! O deschid! Şterg praful de pe-un carton destul de bine păstrat după atâta TRECERE...şi cetesc: „DIN PĂCATUL ORIGINAR DECURG TOATE CELELALTE PĂCATE”. Atât!...Şi-ntr-un Catastif umplut cu tot felul de Însemnări descopăr un fel de Justificare/Testament, un fel Sublim de Monolog pe care-l copiez cuvânt cu cuvânt!
Îmi scrie Doamna mea de Unde/ s-aude Timpul scâncetând:/ „să ştii că-ncepe Judecata.../ şi vine Doamna ta de Când/ e Lumea şi Pământul...”/ [vine în robă, vine-n pas uşor,/ nu se grăbeşte, ştie (sigur!)/ că sunt Proscris şi (n)-am să mor,/ poartă Cutia cu Păcate,/ priveşte sobru şi înalt,/ parcă-i Statuie de Tanagra/ în drum spre malul Celălalt,/ vine spre astăzi, unde-i locul/ supliciului Nemuritor:/ un fel de Sfântă condamnare/ la Vis, la Pândă şi la Dor,/ la Niciodată n-o să fie/ Puţin mai mult, Mult mai puţin!]// Vine să-ţi spună doar atâta:/ „Hai! Aleluia! şi Amin!/ Eşti pedepsit să-ţi fie Viaţa/ cum vrei, cum ştii, fără sfârşit!/...Vezi cât de searbădă-i şi şuie-i?!.../ şi-i ca şi cum ai fi murit?!.../ Vezi cum Tandreţea-şi scoate gheara/ şi zgârie pe Timp şi Loc?!/ şi zici mereu că asta-i Viaţa?!/ şi zici mereu că (n)-ai Noroc?!/ Nu(mă)Uitările pe vale/ auzi cum cad?! şi cum se rup/ din Sferă firele Luminii/ sub fierul Dinţilor de Cub?!/ cum se întorc în călimară/ Scrisori şi Lacrimi, rând pe rând?!”//...(îmi scrie Doamna mea de Unde/ s-aude Timpul scâncetând!)//...[Publicitate: „Sfinţii sunt păcătoşi care se descurcă” – (Robert Louis Stevenson)]...NIMIC ÎN PLUS!
