Atunci, n-am văzut că se duce spre amurg!... Acum, oare unde se duce? e tot desculţă şi tot frumoasă! dar nu mai are sapă pe umăr! nu-i nici mică, nici mare! nici scundă, nici înaltă! nici liniştită, nici tulburată! nici mai încolo, nici mai încoace! exact la câţiva paşi în faţa mea!... Iată, pădurea de salcâmi este din ce în ce mai puţină! şi face foarte puţine flori! doar aşa, de aducere aminte! şi face păsări mai puţine decât flori! doar aşa, să aibă cine jeli (cântând) sinuciderea izvorului şi moartea răsăritei sub asaltul şi triumful Uitării, adică al gunoaielor, adică al gunoiului cosmic supranumit Om, dar scăpat din chingile oricărui auto/control!... şi în pădure-s mai mulţi ciolpani decât salcâmi teferi!... (cică i-au tăiat nişte măgădăi pentru hârtie, să-şi scrie memoriile mizerabile şi să-şi pună furnir la palatele pentru câini şi pisici, să-şi facă fripturi în oraşul şi în ţara grătarelor, în spaţiul şi în timpul huruind a creier ţăcănit şi a libido)... Iată, şi floarea-soarelui şi-a luat lumea în cap! nici urmă de pălărie de răsărită, cum se zice! nici zare de albină!... (cică luna aia, de după nuntă, nu se mai unge cu miere, ci se dă cu un fel de spray de frişcă sintetică, cu un fel de flit mirosind a sictir malign, un fel de paleativ al voluptăţii sub presiune, cu un soi parşiv de "lasă-mă să te las!"... cu un soi mârşav de "ia-l de pe mine, că-l omor!"... adică, în fond, se re/mizează pe formă, pe rugămintea urlată din celebrul adagio "Vino şi mă omoară cu bomfaierul, Niculino!"... Iată, chiar între pădure şi drumul pe care stau şi o văd venind la câţiva paşi în faţa mea, îl zăresc pe Van Gogh umblând din nimic în nimic, din nicăieri în nicăieri, cu pistolul într-o mână şi cu o ureche încă sângerândă în cealaltă mână! îl zăresc şi îl strig, dar nu mă aude! îi fac semne cu braţele, dar nu mă vede! nu are cum să mă vadă, fiindcă i-s ochii plini cu lacrimi galbene, cu tot galbenul din răsărita pe care, iată, o prăşeşte splendoarea asta, atunci!... şi, deasupra foştilor salcâmi, pe linia zării, pictorul desenează cu pistolul câteva cuvinte: "pe fiecare frunză scrie toamnă,/ cu galben în caligrafii de vânt.../ şi dă-mi iertare, şi m-ascultă, doamnă: mi-i frig, mi-i dor... şi parcă nu mai sînt!"... La câţiva paşi în faţa mea, strania alcătuire se opreşte şi se uită spre răsărit, pe zarea scrisă cu pistolul! şi parcă citeşte! şi chiar citeşte! şi chiar o aud! citeşte mai bine şi mai clar decât citesc eu de atunci până acum!... Undeva, în partea cealaltă, amurgul se suie indiferent!... (Stai să vezi!)
DESCÂNTECUL MARELUI AMURG (II) Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
