Are trei picioare. Merge aşa. Nu, are patru picioare. Dar unul, dreptul din faţă, îi atârnă inert, inutil. Văd că nu-l poate pune pe pământ, pe asfalt. Şi nici nu poate scăpa de el. Oare îl doare? Mă uit în ochii lui. Nu plânge. Dacă nu plânge, înseamnă că nu-l doare. Aşa cred eu. Dar dacă-l doare, însă nu plânge? E posibil, nu? Dar dacă nu ştie să plângă?
E posibil, da? Vrea să traverseze cu ceilalţi. Că nu-i singur. E cu mulţi fraţi, cu multe surori, cu mulţi mari, cu mulţi mici, Şi, pentru că merge şchiopătând, rămâne mereu în urma grupului. (Nu spun în urma haitei. Fiindcă haită-i adunătura asta de infractori cu faţă umană, de imbecili care se agaţă de oricine, scuipă automobile, urlă, deranjează... da, aici, în intersecţia de la penultima staţie a traseului 9, spre cimitir. Nimeni nu zice nimic. Poliţia-i liberă. Ori n-are prerogative. Ori are, dar nu se bagă.
Ce mizerabili! Iată-i, scandalizează tot, fac circ în mijlocul intersecţiei, nimeni nu-i ca ei! Sigur că da, mă bag eu, mă bag respectuos, cer o explicaţie... văd pumnii şi simt vocabularul contondent, plin de aroganţă şi zoaie... şi mi se face părul măciucă, şi aleg fuga, scap cu fuga, nu mai vreau să respir aerul din jurul acestor cretini cu bacalaureat la anul şi la mulţi ani, cu limuzine şi părinţi fondatori ai celebrei rostiri din ”Lăpuşneanul” lui Negruzzi!... Sigur că da, scap cu fuga printre blocuri... şi-l ajung din urmă pe prietenul meu cu trei picioare. Cam din zece în zece metri, câinele se opreşte, se aşează pe burtă şi-şi "studiază" piciorul defect. Sigur, îi pare rău că nu şi-l poate controla, că nu şi-l mai poate folosi. Mă surprinde privindu-l.
Îl surprind privindu-mă. Şi atât. Se ridică încet şi pleacă după grup. Merge greu, din ce în ce mai greu. N-am ce să-i fac. Ori, mai bine zis, nu ştiu ce să-i fac. Iată, unul mai grijuliu îşi încetineşte alergarea şi-l aşteaptă pe cel beteag. Apoi, ca într-un spital de campanie, îi miroase piciorul inert, parcă ar vrea să-l sprijine, să-i ia pe spinare, să-l ajute într-un fel sau altul, numai să nu rămână singur, în urma tuturor şi în urma vieţii. Încet, din ce în ce mai încet, coteşte la stânga, spre veşnicele tomberoane comune, simboluri ale curăţeniei omeneşti.
Din dreapta, dinspre Dormitorul "Sfântul Lazăr", se apropie un cetăţean fascinant prin straniul figurii şi al ţinutei. Zici că-i Luca Serafim al lui Laurenţiu Fulga. Iată, câinele dă din coadă, semn că se cunosc. Omul adună câinele în braţe, îşi roteşte ochii negri şi pleacă într-o direcţie opusă. Mai târziu, aflu că a dus câinele la reparat!... ATÂT!
