Domnul Măzăriche Prepeleac, un gălăţean şi un stimabil cititor împătimit al ziarului nostru, îmi trimite o misivă clasică, în caligrafie deosebită, cu cerneală... dar şi cu sufletul răvăşit, după cum veţi vedea în cuprins. Cred că distinsul corespondent se află într-o ananghie sentimentală unică, într-o suferinţă care-l controlează psihic, fiindcă altfel nu-mi pot explica de unde izvorăsc straniul, naivitatea, angoasa... dar şi frumuseţea gândurilor şi propoziţiilor sale. Aşadar, respectându-i rugămintea/rugăciunea, re/dau ochilor dumneavoastră rândurile domnului interesant şi perplex.
"A plecat. A plecat şi fără somaţie. Şi fără foc de avertisment. A plecat fără nici un semnal sonor sau luminos. A plecat fără nici o explicaţie. A plecat, pur şi simplu. Să pleci pentru totdeauna, dar să nu spui nimic despre adio, mi se pare cel puţin bizar. Cum să nu mi se pară o bizarerie acest eveniment hodoronc-tronc, dacă plecarea nu era iminentă, dacă nici măcar nu se auzise vreodată bătând la poarta sosirii? Parol, chiar nu mi-a trecut niciodată prin cel de sus gândul că pot auzi: «deschide! sunt plecarea! am venit să iau sosirea! sau să mă ia! are de ales! ştiu că nu mai poate sta, că nu mai vrea să stea! deschide! dacă sosirea nu vrea să plece acum, nu mai vin în vecii vecilor! deschide! eu nu-s orice plecare! sunt plecarea aceea! aceea la care nici nu visai înainte de apropierea/venirea sosirii! deschide! s-a terminat sosirea! e gata! nu se vede că nu mai are rost, dacă au început reproşurile şi suspiciunile şi bănuielile? dacă sosirea de atunci nu vrea să ia plecarea de acum, va fi să-şi blesteme zilele şi nopţile, va fi să-şi roadă unghiile supt povara amăgirii/dezamăgirii, simulării/disimulării, va fi să-şi frângă oasele sub greutatea unor provocări/jocuri naive, ca să nu le zic stupide! deschide! parol, sunt prima şi ultima plecare a acelei sosiri! se aude?»...
Sigur că da, nu mi-a trecut prin micro/suflet aripa certitudinii, ori prin micro/encefal tăişul ideii că poate exista şi această variantă. Vorba Carmeliei Leonte, ieşeancă devastată de poezie şi iubire... «eu n-am eternitatea mării/ ca să lovesc nepăsătoare ţărmul!»... sau, vorba lui Ioanid Romanescu, alt ieşean purificat prin apocalipsul poeziei şi deşertăciunii... «iubirea am pierdut-o, azi câte o străină/ îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori,/ şi nu sînt fericit, însă îmi spun în gând:/ trăiască poezia şi marii visători!»... Păi, prin urmare, fiul lui David merită premiul Universal pentru Deşertăciune, nu?”... (Stai să vezi!)
