Uite, chiar acum sunt la poarta domnului Prepeleac, pe strada Zimbrului, o stradă mititică şi tăcută, cu numai câteva case destul de arătoase, dar cu mult miau-miau şi ham-ham, doldora de cucurigu şi cotcodac! Uite, chiar acum bat în scândura simplă a porţii, şi chiar în clipa asta nea Măzăriche îmi răspunde şi se grăbeşte să-mi vină în cale! Uite, chiar acum porneşte salutul din ambele părţi, deodată, asta însemnând parcă mare grijă pentru întâietatea respectului, pentru prima vorbă de bun-venit!...
Sigur că da! mă pofteşte în ogradă... un fel de arie sălbatică florală a simplităţii, un dans şi un vârtej ademenitor de parfumuri şi culori primordiale!...
Sigur că da! îmi aduce cheseaua cu dulceaţă de cireşe amare şi paharul cu apă!... Şi, în loc să mă lase să-i spun motivul pentru care... răbdătorul Aşteptător al Sosirii îmi întinde şi mă roagă să-mi arunc ochii pe o terfeloagă/hârţoagă, cum zice el despre ciudatele şi interesantele sale scrisori!...
Sigur că da! uit de dulceaţă şi citesc amănunţit, fiindcă-i foarte captivant!
Da, e mama, nu am vedenii, nu mă înşeală nici optica şi nici acustica pe care momentul (numai acest moment, nu altul) le poate distorsiona, le poate exagera pe canavaua emoţiilor, pe abruptul căderii (ori urcării, mai ştii?!)... numai o secundă unică fascinantă poate determina, poate să "dea" drept real acest fel de "aberaţie" vizuală sau auditivă!... Da, e mama... şi-mi aduc aminte foarte bine când şi unde şi cum îmi spunea să am răbdare, îmi spunea că nu pot avea răbdare dacă n-am răbdare, îmi spunea că nu se poate să nu se apropie sosirea, Marea Sosire!... Şi, iată, Marea Sosire chiar se apropie!... Şi nu numai că se apropie, dar chiar se aude cum vine pe aer, pe apă, pe foc, pe pământ... pe duh, pe văzduh, pe unde, pe valuri, pe jar şi pe flăcări, pe ţărnă... cum beladona şi volbura şi răsărita o prind de glezne şi o roagă să mai întârzie, să mă lase să mai aştept, să mai râvnesc, să mai învăţ să am răbdare!... Uite, mama îmi porunceşte să las curcubeul în pace şi să aduc apă proaspătă de la fântâna cu salcie, de la fântâna din care mi-am adăpat copilăria şi blândele lăptărese cu coarne şi cu ochi mari cum numai Aşteptarea îi poate avea!...
Sigur că da, aduc apă, mă răsfoiesc de colo-colo, inima-mi bate cum doar tata ştie să bată coasa pe şină de cale ferată... iar Sosirea începe să se audă din ce în ce mai aproape... (cam pe la Ghiţă Fluture, zice mama)... Gata, nu ştiu dacă să mă duc să stau la poartă, sau să fug, să mă ascund... Îmi iau inima în dinţi şi mă uit peste gard, spre răsărit. Oare nu mă înşel? (Stai așa!)
