După ce citesc fragmentul publicat în ziarul de ieri, domnul Măzăriche mă îmbie la dulceaţă. Sigur, nu pot refuza. Aşa mi-a poruncit mama: să nu iau de unde nu merit, dar să nu refuz, dacă mi se dă. E bună dulceaţa. Cireşele sunt mici cum inimile copiilor la naştere. Ori, mai bine şi mai frumos zis, inimile copiilor la naştere sunt cum cireşele amare. Cheseaua nu are nici mult, nici puţin. Ăsta-i semn că domnul Prepeleac "le are" cu manierele, nu-i din ăla găman, fără simţul respectului şi al măsurii. Beau şi apă. Apă din grădina şcolii, cum îi place convivului să-şi laude lichidul în care, iată, văd soarele pândindu-ne din adânc. Cică dulceaţa-i rămasă tocmai de atunci, din momentul povestit în scrisoare. Nu am încotro, îl cred, îl iscodesc, îl rog să-mi povestească "pe viu" despre întâlnirea cu Sosirea. Dar omul o face pe misteriosul şi zice că este mai bine să consult terfeloagele. Cică astea au parfumul de atunci, aroma inconfundabilă a evenimentului. Recunosc, omu-i mucalit, dar îmi face plăcere compania sa. De data asta, citesc să mă audă şi Măzăriche. Văd că se comportă ca un scriitor căruia-i surâde mereu ideea de a-şi asculta opera prin glasul altcuiva. Sigur că da!
"În sfârşit, cred cu toată inima că se apropie sosirea, Marea Sosire. Jur că o aud, o simt, dar n-o văd, încă n-o văd... Ce foşnet! e foşnetul rochiei sale! numai rochia Sosirii foşneşte aşa! parcă-i aud şi paşii! ce paşi! de vals, de tangou, de menuet! paşii unei simfonii cu două capete! paşii unui destin cu două capete! capătul meu, al aşteptării! şi capătul ei, al sosirii, al Marii Sosiri!... Nu-mi pot smulge ochii de peste gard. Nu-mi pot scoate ochii din transă. Oare de ce nu se apropie mai repede? De ce durează aşa de mult o sută de metri, de la moş Ghiţă Fluture până la poarta părinţilor mei? Mă inundă teama că se răzgândeşte, că se poate întoarce fără s-o văd, fără să-i mângâi conturul, fără să mă conving ce înseamnă, într-adevăr, trupul şi sufletul Sosirii într-o rochie fără sfârşit. Ori, mai bine şi mai frumos zis, ce înseamnă o rochie fără sfârşit plină cu trupul şi sufletul Sosirii, al celei pe care fiecare a râvnit-o şi a pândit-o cel puţin o dată în viaţă. Iată, nu se aud câinii lui moş Vasile Mihai, nici câinii lui bădia Iancu Cujbă. Nu se aude decât glasul păsării aceleia galbene, pe care am ucis-o demult. Oare ce i-o fi venit să-mi trimită cântecul de măiastră tocmai din moarte? Dă, Doamne, să nu fie semn rău! Dă, Doamne, şi adu-mi Sosirea în braţe!" (Stai să vezi!)
