Mai demult. Nu acuma. Plouă. Până la os. Stau în mijlocul ei şi mă rog să nu se oprească. Fiindcă, vorba aia, dacă ploaie nu e... nu-i aşa? Mocofanii stau în faţa garajelor, clocotiţi şi întunecaţi de rachiuri, şi suduie ploaia. O suduie în ordine alfabetică, mult, cu duşmănie demnă de cauze mai înalte, dacă demnitatea poate intra în legătură cu ura. Iată, peste drum de biserică se află un garaj. Un garaj deschis toată ziua. Chiar şi noaptea, deseori. Şi, în faţa garajului, mai ales în faţă, un nene descris mai înainte fumează cu tremurare în deşte şi-n muşchii faciali. Şi, cu tremurare în glasu-i scorojit de nicotină şi "trotil" ieftin, se chiorăşte în sus, printre clopotniţă şi câini, şi înjură mana cerească. Şi nu înjură pe uscat. Printre suduituri, zvârle şi flegme în juru-i, fără să ţină cont de ne/muritorii care se aglomerează la poarta şi pe scările lăcaşului, cum albinele la urdiniş. Cum ziceam, stau în mijlocul ploii... (am uitat să vă spun că ploaia, ca şi Dumnezeu, are centrul peste tot)... şi încerc să nu-mi reprim bucuria pe care mi-o vâră vremea în suflet şi în trup. Încerc s-o transmit şi mecanicului năclăit de blesteme şi sfârtecat de banalităţi. Îmi şopteşte cineva, care stă şi el în bătaia ploii, că acest nene are imunitate la sensurile adevărate ale vieţii, nu-şi bate capul cu metafizica, însă citeşte în ziare şi comentează continuu elucubraţiile scrise şi descrise de tot felul de specialişti în influenţa aştrilor pe direcţia existenţei sale şi a garajului său. Mă rog, horo/scopul scuză mijloacele, nu?... Îi fac semn să înceteze, să se bucure, să priceapă că această ploaie-i o investiţie nerambursabilă, singura în măsură să ne ajute, să ne salveze din scălâmbăiala modernă. Omul se aprinde şi mai tare. Îmi arată deştul indecent şi-mi aruncă mojicescul "cântă la altă masă"!...
Sigur că da, plec dintre garaj şi biserică, merg mai încolo, tot în mijlocul ploii, pe trotuarul pustiu. O mâţă fleaşcă vrea să traverseze. Mă uit la ea. E galbenă şi tace. Cred că vrea să se ducă în altă parte, la Vremea de dincolo. Dincolo, poate nu suduie nimeni. Dincolo, poate-s oamenii mai drepţi, mai departe de tablă şi beton, mai departe de hărmălaie, şuruburi şi arbori cotiţi. Poate-s mai aproape de copaci şi linişte, de rostul lor pe pământ!... Sigur că da! nu mai văd mâţa!... uite-o, deja-i pe trotuarul celălalt, uitându-se peste umăr şi parcă rugându-mă să trec şi eu, să nu mai zăbovesc aici! şi acolo plouă! şi acolo se aud şuvoaiele huruind indiferente la prostia omenească! dar nu se vede şi nu se aude nimeni suduind Binefacerea şi Binecuvântarea! Nu?
