Ne adunăm în jurul lui nea Ion şi-l ascultăm. El stă pe prispa din lut şi-şi aduce aminte. Prispa-i veche, dărăpănată. Cât timp a "stat" el în Siberia, nimeni nu s-a mai ocupat de cele trebuincioase ogrăzii. Prispa-i mâncată de vreme. Prin pământu-i spălat de ploi şi singurătate, ca un argument că fiinţa nu poate fi distrusă niciodată, se văd foarte multe buruieni, printre care şi paie de grâu în diferite faze ale creşterii, coacerii, căderii, uitării şi întoarcerii la început. Nea Ion mângâie un pai de grâu verde şi un pai de grâu galben. Şi povesteşte: =Cum e paiul ăsta verde, aşa eram când Ion Mareşalul ne-a ordonat să trecem la Ţiganca. După cum cred că m-aţi auzit aseară, foarte mulţi flăcăi au rămas fără viaţă. Dar şi foarte mulţi au rămas fără moarte, printre care şi eu. Jur, ar fi fost mai bine să fiu nimerit de-un plumb rusesc, decât să ajung în iadul siberian. Am convingerea că moartea-i o bijuterie pe lângă viaţa în acest monstruos lagăr de "ispăşire şi educare definitivă", cum "gavareau" comandanţii când ne adunau să ne numere, să ne scadă, să ne asculte cu urechea, să verifice cam pe unde ni se mai află sufletul, cam pe unde ni se mai zbate coliva.
Sigur că da. Şi nu aveam încotro. Şefii plecau mai încolo, şi noi încercam s-o înduplecăm pe ţaţa neagră cu coasă... o rugam să ne mai lase oleacă, poate (ne) prinde clipa în care avem să ne atingem iubitele, nevestele, copiii, părinţii...! Vreau să vă spun că pe această ţaţă neagră, în imensitatea albului răscolit de Crivăţ, o vedeam în milioane de exemplare, apropiindu-se din toate părţile. Câte o moarte, sau chiar câte două morţi, sau chiar câte mai multe morţi pentru fiecare, nu?... Încercam să ne îmbărbătăm, să ne luăm cu vorba... reuşeam, uneori, să credem că moartea chiar ne înţelege şi chiar ne mai dă speranţe de viaţă, de scăpare. Eu stăteam mai mult cu bădia Ion Mihai din Zimbru şi cu bădia Petrică Boza din sat cu mine, şi depănam tot felul de năzbâtii din copilărie, poate mai alinăm suferinţa din această "linişte" şi "libertate" monstruoasă. Ne ascultau toţi deţinuţii din baracă. Ne asculta şi soldatul rus cu balalaica, deşi nu pricepea nimic din limba lui Ion Creangă. Ascultau, şi se mirau, şi se cruceau... iar eu nu înţelegeam de ce se uită la mine ca şi cum s-ar uita la o ciudăţenie, la un smintit. Îi contraria glasul meu subţire, foarte subţire. Da, îmi aduc aminte şi le mărturisesc: pe dealurile de la Ţiganca, uraganul de gloanţe şi obuze, şi resturile din trupurile flăcăilor ucişi, m-au îngrozit aşa de tare, încât mi s-a şters pentru totdeauna timbrul dat de părinţi. Dar nici ăsta nu-i aşa urât, nu?=... (Stai să vezi!)
