Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (VII)

Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (VII)
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Da... vrea să-mi mulţumească. Vrea cu tot dinadinsul. Cică n-a mai văzut şi n-a mai auzit un poem de dragoste mai frumos decât Semn 9. Cică vrea şi nişte poeme de dragoste descoperite/descompuse de mine. Cică vrea să i le scriu şi să le păstreze, să rămână pentru totdeauna. Şi vrea să i le scriu eu, cu pixul. Cică-i place foarte mult caracterul scrisului meu stilizat, cu tot felul de sinusuri şi orfevrării. Oare de ce nu mai vrea cu cerneală? Nu-mi trece prin cap de ce nu mai vrea cu tocul, cu peniţa. Şi pare că nici nu se grăbeşte să-mi spună de ce. Nu-mi spune, dar mă întreabă ce părere am despre o femeie goală, adică dezbrăcată. Desigur, rămân perplex. Şi cred că glumeşte.

Bineînţeles, îi răspund (aproape stins, tulburat, indignat) că nu am văzut niciodată o femeie goală pe dinafară. Goale pe dinăuntru am văzut o mie şi una de femei, am văzut zece hectare de femei, am văzut şapte văi şi-o vale-adâncă de femei, am văzut şapte dealuri şi-un deal mic de femei. Însă aşa, cum zice ea, nici în vorbă, nici în gând, nici în vis, nici la film şi nici nicăieri, niciodată. Bineînţeles, se uită la mine şi mă crede, mai ales că pe ea, de când o cunosc, nici măcar n-am atins-o şi nici măcar nu i-am cerut vreun sărut, vreodată, în lungile şi frumoasele şi fabuloasele noastre întâlniri prin coclauri, prin râpile pline cu sălcii şi păsări de basm. Mă crede, surâde mai răscolitor decât Gioconda lui Leonardo da Vinci, îşi aşterne ochii negri pe verdele amar al ochilor mei, lasă pe masă caietul cu linii paralele... şi începe să se dezbrace.

Începe să se dezbrace de rochia ei cea de stambă, de rochia ei cea fără de sfârşit. Se dezbracă încet, din ce în ce mai încet, cu gesturi înalte şi fără pic de şovăire, ca o libelulă pe floare de trandafir sălbatic, ca o flutură lângă un fluture căpiat de surprindere şi nedumerire. De fapt, mi se pare că nu-şi dezbracă rochia (pe care, oricum, n-are cum s-o termine, fiindcă-i fără sfârşit, nu?), ci mi se pare că vrea şi încearcă să se desprindă, să se despartă, să se înalţe din stamba-i simplă şi devastatoare.

Sigur că da!... Imprevizibil, o văd lângă rochie, ca o statuie de abur, ca un nour din pulbere de marmoră albă, ca o coală de hârtie albă, imaculată, în formă de femeie, în formă de ea. Mi-i frică. Nu ştiu de ce, dar mai mult mi-i frică să nu cumva să dispară, să nu rămână rochia singură şi goală pe dinăuntru, să nu rămân fără vrajă, fără perplexitate. Şi o aud... parcă o aud tocmai de la re/facerea lumii: "Te rog frumos, ia pixul şi scrie pe mine!"... (Stai să vezi!)

Divina Tragedia, Colecție

NEC PLUS ULTRA, Colecție

Citit 753 ori Ultima modificare Sâmbătă, 20 Aprilie 2024 21:08

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.