De fiecare dată, când ne întâlneam, aşa îmi spunea: "am un prieten care nu are nici un prieten!"... De fiecare dată, când nu ne întâlneam, tot la fel îl auzeam zicând.
Sigur că da! Cred că şi el tot astfel gândea şi spunea şi scria despre mine. Şi cred că şi el "umbla" cu inima deschisă pentru prietenul lui. Şi ce inimă avea! Ce mare şi înaltă astă inimă a lui! Avea o mie şi una de camere inima lui! Zicea că în multe dintre ele nu a intrat niciodată! Zicea că aşteaptă să se întâmple o vreme bună (sau rea) şi să intrăm împreună! Să stăm încet câte o mie şi una de nopţi în fiecare dintre cele o mie şi una de camere! Şi să vedem cum de-a lungul şi de-a largul sângelui său albastru sosesc o mie şi una de corăbii cu pânze de păianjen, încărcate cu poveştile lui Creangă şi Eminescu, Sandburg şi Kipling, Andersen şi Grimm, încărcate cu marile legende ale lumii, cu toţi copiii care mai (ştiu) şi (mai) vor să asculte, să fugă din calea năvălitorilor cu paie în năsuc şi cabluri în urechiuşe!...
Sigur că da! Pentru toate acestea (şi pentru multe altele) vreau să-i fac o mărturisire de credinţă şi gratitudine prietenului meu fără nici un prieten: "Am inimă amară, prietene plecat înaintea luminii! Amară ca piatra prin care trece pelinul şi se suie până la ultima chakra! Şi vindecă toţi spinii stătători în calea ta, dar şi dătători de uitare şi de furcă! Am inimă dulce, prietene rămas acolo, în gară, să aştepţi anatemireasa holeră şi niciodată! Dulce ca mierea din scorburi cu scoarţă amară, prietene şi mire cu lacrima spartă! Am inimă verde, prietene de lângă linia ferată a Nemuririi! Verde cum crucea pe care ştii s-o duci departe, să nu se ofilească de atâta viaţă ne/vinovată, să nu fugă din timp, să nu fugă din Carte! Am inimă neagră, prietene singur în Paradis! Neagră cum sângele scurs când ne-a ucis Poezia, când nopţile noastre erau numai lumină şi vis, şi când încremenea (de mirare, în aer) ciocârlia! Am inimă albastră, prietene de Carte şi Iubire! Albastră ca nopţile când citeam la paparude, când eram sus şi alergam jos, printre surâsuri menhire, şi înţepeneam pe caldarâm, aşa, să vedem cum se aude! Am inimă de piatră, prietene de tot şi de toate! De toate să mă ierţi, dacă vrei, dacă poţi! Dar să nu mă ierţi niciodată de dragostea Mamei prin moarte! Şi hai să căutăm (împreună) începuturile la roţi!"
...Ce zici, prietene fără de nici un prieten? Hai să căutăm începutul jumătăţii (tale) de cerc şi începutul jumătăţii (mele) de cerc... şi să pornim un început întreg! Nu-i aşa că există într-una dintre cele o mie şi una de camere ale inimii tale, Victore Cilincă?
