E frumoasă Muma Pădurii! Toţi zic despre ea că-i femeie urâtă fiziceşte, dar şi sufleteşte... că-i urâtă de toţi cititorii, de toţi ascultătorii, de toţi surzii şi chiorii, de toţi ne/simţiţii, de toţi analfabeţii, de toţi cei care n-au habar că nu se poate o pădure Minunată fără o Mumă minunată!... Mă uit la ea cum stă încet rezemată de crucea „hoţului” Anghel Vasile... şi nici vorbă de asemănare cu vro Cloanţă, cu vro Zgripţuroaică ori vro Cotoroanţă! Chiar îndrăznesc a spune clar că mai degrabă poţi pentru ca să întâlneşti zilnic o sperietoare-n autobuz, în magazin, în parlament, în biserică... iar nu aici, în Poiana Vântului, pe marginea Carierei din amintire, unde, iată, splendida Maică a Pădurii (cu tot cu lighioane, desigur) mă roagă şi aşteaptă să audă dacă n-am uitat poezia cu Şcoala şi cu Învăţătorul, scrisă ca o cerere de iertare a ucigaşului din gândul meu criminal!
Bineînţeles, n-am cum să uit o bijuterie! Fiindcă bijuterie se numeşte îndrăzneala de a cere îndurare, de a-l ruga pe Cel cu Centru peste Tot să-mi cerceteze remuşcările de fiecare secundă! Iată ce aude Muma Pădurii: „un trăsnet aprinsese vişinul din faţa şcolii/ şi a căzut pe alee privighetoarea cu aripile-n flăcări./ dispensarul şi miliţia şi-au îndoliat convingerile şi aparatele (de) radio,/ preotul l-a bârfit pe dumnezeu,/ iar ţăranii au început să moară de dor./ toţi elevii au azvârlit toate praştiile şi au plâns ca la moartea unui om,/ iar eu am plecat cu învăţătorul să căutăm un loc potrivit pentru cimitirul de păsări.// pe valea aceea,/ ca o tragedie între scoarţe de carte,/ nu rămâne decât un sat cu securi înfipte-n pământ.../ şi,/ lângă fiecare cuib,/ câte o candelă strigătoare la cer”//... Nu?... Sigur că da!...
Muma Pădurii lăcrămează. Dinspre nordul Poienii Vântului apare un om. Cred că-l cunosc. E nea Tudor Tonitza din Pupezeni. E strănepotul pictorului Nicolae Tonitza. Şi el mă cunoaşte. Că locuim în Micro 17. Şi suntem de-aceeaşi vârstă. Şi cam de-aceeaşi părere, dacă vine vorba despre pepenii de... Atunci!... Da, iată-l, se apropie agale, cu toporul pe încheietura mâinii stângi! Sărută mâna Mumei, mă salută respectuos şi mă roagă să-i amintesc ceva de/spre pădure! Şi uite-şa sună Pădurea: „tata măsoară drumul pân-acasă/ cu lumânarea ochilor de lup./ lemne de foc întârziat apasă/ înspre genunchi clavicule de cub.// în urma lui pădurea se descalţă/ cu tot cu lupi s-apropie de sat.../ scade lungimea firului de aţă/ şi creşte frunza lemnului tăiat.// curând n-o să mai vină dimineaţă/ şi focul se va stinge pe cuvânt.../ şi tata şi copacii se înalţă/ încet spre cer cu ochii în pământ.// tristeţi de lup se spânzură de ploaie/ inele oxidează pe butuci.../ în (ascuţit)unghi cubul se îndoaie/ sub greutatea lemnelor de cruci”//.. (Stai să vezi!)
