Vine tocmai din Broscăuţi, de pe meleagurile Dorohoiului. Moldovean sadea, avocat şi hâtru cât cuprinde, Vasile Amariei îmi povesteşte întâmplări răscolitoare, într-un limbaj atât de pur şi simplu, încât chiar hrănesc regretul că "s-a evoluat" până la pretenţiosul, grotescul şi buruienosul nivel al exprimării de acum.
Omul acesta vorbeşte puţin şi ascultă mult. Zice că, invers, nu-i şade în caracter şi "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!" a fost la baza copilăriei şi educaţiei sale. Copilărie grea, dar frumoasă (ori invers), fiindcă erau doisprezece copii la doi părinţi, sărăcia era multă şi diversă pe cap de locuitor, bolile veneau mai insistente şi mai dese decât azi…"ehei, nea Ionică, îmi aduc aminte şi nu pot să nu scot vreo două lacrimi, parcă mă doare şi acum, şi chiar simt că mă doare, că unul dintre fraţii mei mai mici s-a îmbolnăvit, a răcit la plămâni nu ştiu cum, mi-era tare milă de el, şi uite-aşa s-a stins, ca lumânarea s-a topit, n-a putut nimeni să facă nimic, se uita la noi şi murea încet-încet, câte oleacă murea, parcă să nu ne sperie, ne uitam la el, şi el murea, sărmanul, şi toţi lăcrimam prin colţuri, să nu ne vadă, să nu-i fie mai greu, dar el murea, mititelul, murea şi nu putea să spună nimic, şi ne-am uitat la el până a murit de tot, cu ochii deschişi era, nu ştiu cine i-a închis ochii, i-a răsărit câte o lacrimă mititică din fiecare ochi, şi s-au dus la vale, pe obrăjori, şi s-au înnodat chiar pe măr…doamne, a murit! gândeam şi vedeam cu toţii…zi, doamne, că eşti mare şi puternic, de ce l-ai lăsat să moară aşa de mititel!…aşa plângeam şi ziceam…"
Nea Vasile din Broscăuţi se opreşte şi mă roagă să-l iert că-mi tulbură bagajul cu asemenea amintiri. Mă rog, moldovean respectuos, cu carte, adică…din acela dat cu capul de sus!…Tac. Ce să-i iert? Voia lui Dumnezeu? (era să zic neputinţa lui Dumnezeu!)…Nea Vasile se uită la mine, cu genele plecate, cred că vrea să vorbească mai departe…"stai să vezi, parcă nu ne-a fost de ajuns că murise mititelul, ne-am dus la doctor să ne dea certificat de deces, că popa nu-l îngropa pe băieţel fără hârtia asta, dar doctorul n-a vrut să ne dea, a zis că ne dă numai dacă îi ducem o găină…ce să facem? ne-am dus a doua zi, cu găina în traistă, eu cu tata ne-am dus, nu-mi venea să cred că doctorul chiar ia pasărea, dar i-am mulţumit că ne dă certificatul…uite-aşa am păţit, aşa l-am îngropat pe frăţior…era aşa de mititel…nici nu cred c-o mai fi în pământ!"…
