Dacă m-ai întreba ce fac în clipa asta şi în celelalte clipe, ţi-aş spune că aştept venirea sosirii. Sosirea cui? Dar, fiindcă iubirea este cioară albă (iar nu vopsită) îmi permit să-ţi aduc aminte că acest fel de venire presupune continuarea aşteptării fără oprire, indiferent dacă orizontul pregăteşte o iluzie în rochie fără început sau o alcătuire din carne şi oase (metaforic vorbind, da?)...
Uite, eu (acuma) fac sarmale cu bulgur şi frunze de viţă de vie. Urmează să vină mama de la câmp. Şi vreau să găsească mâncarea gata, că-i tare ostenită, sărmana, când vine de la muncă! Nu-ţi face grijă, am să-ţi păstrez şi ţie câteva sarmale abia date în fiert, că aşa ştiu că-ţi plac, nu făcute ferfeniţă. Fac sarmale... şi citesc scrisoarea pe care mi-ai trimis-o ieri, încerc să înţeleg sensul şi mesajul cuvintelor tale, vreau să pricep dacă şi eu merit cioara albă (de mai sus), pentru că tu o meriţi din plin. Iată un fragment din misiva ta, fragment pe care doresc să-l descifrez până la capătul/sfârşitul sarmalelor: "... Căzusem de pe cal. Şi mă durea. Veneam spre Ti(ne), spre lumina ta. Ţineam în pumni (aiurea?) nişte plânsuri. Şi-n amăgire numai dinadinsuri... Apoi (încet) m-am legănat cu Ti(ne) (picioare cu pistiluri şi stamine)... acum, aici, mereu, mereu...chiar dacă...ştii că nu pot şi crezi că nu-mi eşti dragă...!"
Sarmalele fierb, dar nu-mi convine ceva la ele. Nu ştiu ce nu-mi convine, dar sper să aflu până când găsesc substratul rândurilor tale, care rânduri (spre deosebire de sarmale) îmi convin de minune, mai ales că îmi sugerează îndepărtarea apropierii, dar şi apropierea îndepărtării (condiţii fără de care nu se poate desfăşurarea/înfăşurarea iubirii, adică aşezarea ciorii albe pe crucea şi sub semnul eternităţii).
Uite, se aude poarta. Vine mama ostenită de la câmp. Sarmalele-s gata. Ţi-am pus deoparte. Ceva nu-mi convine la ele. Zic: mamă, am făcut sarmale, dar nu mi-au ieşit ca atunci, când le faci matale! Mama se uită în oală şi zice zâmbind către supărarea mea: apoi, fato, cum să-ţi iese, dacă ai pus frunza pe dos!?...Vede scrisoarea de la tine. Şi zice aşa, ca pentru sine: "Vine, trebuie să vină, nu mai durează mult, numai el este cartea ta de citire!"
