Stăpânul timpului plânge în palme

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Vreau să fac o statuie a Ne/muririi. Din marmoră neagră vreau s-o fac. Fiindcă murirea şi nemurirea nu pot fi de altă culoare. Din marmoră neagră, dar îmbrăcată cu marmoră albă. Când o admiri, să zici că-i mireasă, mai ales că Ne/murirea poartă genul feminin, da?...

Am dălţi, am ciocane, am marmoră, am idee... Ştiu de la un scriitor grec (Nikos Kazantzakis, mi se pare) că sculptorul "vede" statuia în piatra pregătită pentru nemurire, iar el nu trebuie decât să dea la o parte/ să elimine ce este în plus, da?... Pare foarte simplu, dar nu-i chiar aşa, mai ales că eu nu am meşteşugari tocmiţi să-mi descopere ideea, să-mi scoată ideea din adâncurile/ braţele marmorei, cum avea Michelangelo, da?...

Aşadar, îmi fac semnul crucii, scuip în palme... şi dau să încep. Cum să încep? Ştiu că orice creaţie (se) începe cu inima. Oare cum să fac? Sigur că da: fac inima pe dinafară! şi (apoi) fac sufletul pe dinafară! şi pe toate celelalte le fac pe dinafară!... Şi îmi place cum sar scântei din daltă, cum îmi sar din ochi roiuri de stele verzi şi albastre (de grijă şi de bucurie, deopotrivă)... şi continuu! şi continui de la picioare în sus! e aproape gata! mai am ochii!... ochii şi gura şi nasul şi urechile îmi ies pe dinăuntru!... Oare ce o să zică lumea când va vedea asemenea creatură? Când va vedea o statuie cu interior pe dinafară? O statuie pe dos, adică? Şi cum îi fac, oare, rochia pe dinăuntru?... Nu-i nimic, fac rochia separat, iar statuia va trebuie să se îmbrace, că doar n-o să umble goală pe la porţile oamenilor, că doar n-o să se facă de râs în privirea muritorilor care îşi aşteaptă rândul la nemurire!... Gata, e gata şi rochia! A ieşit cum se cuvine unei asemenea statui: a ieşit o rochie fără început şi fără sfârşit!... Gata, mai am un retuş! Pun dalta pe inimă şi lovesc. Sângele începe să meargă, să curgă. Ne/murirea se mişcă. Şi, aşa cum intră întunericul în lumină, cum mâine intră în azi, statuia intră în rochie... şi se întoarce spre mine: i se văd ochii şi urechile, i se vede nasul, i se vede gura.... E o statuie/o mireasă superbă, normală. O puteţi vedea în fiecare zi, căutându-şi locul printre dumneavoastră. Undeva, alături (aici, adică) stăpânul timpului plânge în palme. Serios!

Citit 6124 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.