Tânărul găsit mort în păpuşoi (despre care am scris în ziarul precedent) avea un obicei foarte ciudat, cel puţin pentru consătenii săi, şi nu numai. Toţi oamenii se (cam) fereau de el, deşi îi răspundeau la bineţe. Tânărul trecea foarte respectuos pe drumul satului (sat scurt şi cuprinzător, cu un singur drum şi cu trei fântâni), nu scuipa, nu urla, nu suduia, nu căuta gâlceavă, nu-şi dorea ce ştia că nu poate să aibă, chiar dacă era suspectat că umblă necontenit (şi zi, şi noapte) după potcoave de cai verzi. Cică în odaia lui de acasă nu avea nici o icoană de sfânt autentic ori vopsit, ci doar icoana mamei sale... şi, în rest, numai şi numai cai verzi, foarte mulţi cai verzi, adunaţi din visuri şi din basme, adevărate herghelii rostogolindu-şi rostul în cavalcade nimicitoare spre veşnicul Nicăieri.
Cum ziceam, înainte de a muri, tânărul se comporta ciudat (în ochii şi în vorba localnicilor, bineînţeles). În fiecare seară, mergea la marginea satului, încet, pentru mărturisire şi dragoste cu Luna! din numele Tatălui nu curgea nici o apă! din numele Fiului nu lătra nici un câine! din numele sfântului Duh nu cădea nici o stea!... la fiecare fereastră, lumea se făcea de râsul lumii celeilalte! şi un alt fel de iubire se consuma după pereţi! după gratiile puse întunericului: câte şi mai câte motive de lezpoezie, de hohote şi trădare!... iar el se făcea de raza (râsul) Lunii, era sclavul şi definitivul ei, îi întindea braţele în semn de rugăciune şi iertare!... iar ea rămânea în urmă, într-o acasă impersonală, devenea Poesis, doruia lumina şi o făcea trecătoare şi pură prin pânzele păianjenilor încremeniţi şi blânzi de mirare!... câte un Poet trecea prin aer şi prin frunze, obosit de veşnicie şi iluzii! câte o femeie se auzea mirosind a lebădă şi a fecioară şi a sânge! şi nici un regret, nici o resemnare!... doar câte o fântână în flăcări, doar câte o pasăre de fântână în delir: ce simplă mărturisire şi cât de pură şi de simplă dragoste cu Luna!... ea, Luna, rămânea în urmă, din ce în ce mai în urmă, devenea Poesis... şi totul pentru numele Melancoliei, pentru numele Târziului, pentru numele sfântului Nimic!...
Cum spuneam mai sus, tânărul din ziarul de ieri mergea în fiecare seară la marginea satului, dar în fiecare seară uita să zică Amin!
