Întorc privirea şi văd o voce de floare de toamnă, crizantemătoare, diafană şi alergând: ea nu mai locuieşte cu mine! ea şi-a luat umbra pe care ai mângâiat-o cu lăcomie şi a plecat să şi-o piardă! ea m-a lăsat singură şi să te caut cu brutalitate, fiindcă îi mărturiseai (într-un poem antum) că inima de acum n-o să-ţi ajungă până atunci!...
Stau încet pe diametrul fântânii şi aud un trup de floare de toamnă, un trup de vioară tremurând: ea nu mai locuieşte cu mine! ea şi-a luat arcuşul pe care l-ai blestemat să nu moară şi a plecat să-şi umple umbra cu lumină! ea m-a lăsat aici, să mă găseşti cu disperare, fiindcă îi mărturiseai (într-o exuberanţă antumă) că niciodată nu ai să mori de tot!...
Eşti vinovat, omule mai alb ca zăpada! o să fii pedepsit şi bătut în cuie pe cerul poeziei! dar tu, omule mai trist ca omul de zăpadă, n-o să învii şi n-o să te înalţi vreodată!...poţi să demonstrezi lungimea fântânii? poţi să afli aria fântânii din opera iubirii?..(aşa îmi spune o voce de floare de toamnă! aşa se aude un trup însetat de tandreţea viorii!)...
În timp ce eu (autorul din spatele acestor cuvinte, rănit mortal la o vânătoare de iluzii) nu pot scrie despre cea mai frumoasă noapte din viaţa mea, diametrul fântânii se rupe în două, exact în punctul unde razele fierb şi unde începe căderea în vis!...
Astfel, întorc privirea şi văd o voce de floare de toamnă, învelindu-mă cu parfum de femeie (crizantemătoare şi diafană, pierzându-şi umbra peste moartea mea necesară!)...
În timp ce ea (stăpâna umbrei din faţa acestor cuvinte) răstoarnă muzică peste amintiri, iar visul alunecă de acolo (unde ea locuieşte acum) la capătul fântânii fără capăt, un înger viitor (cu două nume pe aripi) se naşte la fereastra scâncind în ghearele Lunii, prin care se vede o voce şi se aude un trup de floare de toamnă, alergând cu fântâna în spinare, cu Şeherezada în braţe şi întrebând: de ce nu mai locuieşte aici?...
