Sunt pe coclauri, într-un sat din Vaslui, la o înmormântare. Trebuie să vină popa. Unii îl aşteaptă mai repede. Alţii îl aşteaptă mai încet. Unii dau telefoane în ceruri. Alţii dau telefoane în pământ. Unii se uită la ceas. Alţii nu se uită la ceas. Tristeţile circulă la deal şi la vale, se întâlnesc, tac, lăcrămează, surâd cu smerenie, şoptesc vorbe bune sau vorbe în vânt. Trei câini mă latră vehement. Le sunt străin. Şi le zic aproape tare: staţi liniştiţi! vă rog frumos! nu sunt comestibil! şi, chiar dacă reuşiţi să mă mâncaţi, aveţi de pătimit! sunt otrăvitor! treaba voastră! să nu ziceţi că nu v-am spus!...O vară fierbe orez. Pentru pilaf. Un văr pune multe feţe de masă pe mese. Pentru aşezarea comândului, după îngropare. Nişte oameni intră în şi ies din odaia cu moartă. Unii se şterg la ochi. Alţii nu se şterg la ochi. Se aud bocete. Bocete cu vorbe, nu din alea simple. Soţul moartei plânge singur, pe furiş, fără cuvinte. Are lacrimi albastre. I le văd. Îmi dă şi mie una. De multă vreme n-am mai văzut lacrimi albastre! Îmi dă una, şi apoi îmi zice: am patru fete şi patru băieţi, dar trebuie să mă gândesc foarte serios la singurătate! să mai vii şi tu pe la mine, însă nu numai când voi pleca după moartă!...Altă vară face colivă. O face cu atenţie, în tăcere. Bomboana pentru mijloc o pune exact în mijloc. Ce colivă estetică face vara asta! Ograda se aglomerează. Doamne, ce de oameni vii (aproape vii) vin s-o vadă pe roaba lui Dumnezeu, în sicriu! Unora li se zbate coliva-n piept. Altora le umblă sufletul prin tindă. Dar vin. Vin agale, cerniţi. Păşesc rar şi sfioşi, parcă să nu deranjeze tristeţea. Calcă, vorba poetului, gravi şi responsabili "ca doliul omului sărac!"...Deodată, murmur şi şoapte. Vine popa. Vin popii, adică. Fiindcă-s doi. Şi doi isonari, bineînţeles. Încep să cânte, să umble cu tămâie. Cam fornăiţi. Aşa-i normal. Că doar nu-s preoţi digitali. Gata. Nişte tineri isteţi şi limpezi la cap iau sicriul pe umeri şi-l scot în bătătură. Eu stau mai încolo, aproape de câinele cel mare. Nu mă mai latră. Este foarte atent. Exact când moarta iese din odaie, uriaşul lătrător se ridică pe picioarele din spate, în plan aproape vertical, şi scoate un fel de sunet articulat, un fel de rostire de adio, pe care n-am înţeles-o niciodată. Apoi, se aşează cu botul pe labe. Sub ochii miraţi ai păsărilor, câinelui i se scurg două lacrimi şi se rostogolesc din urma moartei, spre lutul cu groapă de veci.
O moartă şi două lacrimi de câine Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
