Mă duc niţel să-mi încarc bateriile în biserica "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe", aflată în Micro 17, al cărei preot-paroh, domnul Mitică Luca, mi-a fost coleg de Şcoală Generală, cea mai serioasă instituţie din istoria învăţământului pe meleagurile covurluiene, şcoală condusă foarte mulţi ani şi foarte bine de către directorul/învăţătorul Ioan Răşcanu, al cărui tată nu a fost altul decât celebrul preot Victor Răşcanu, odihnească-se în pace şi fie-i ţărâna uşoară, acolo, în cimitirul din Bursucani!...
Mă duc să-mi încarc nu bateriile de la ceas, nu de la limuzină, nu de la aparatul pentru telefonie mobilă, nu de la dispozitivul digital de tuns părul din urechi şi din nas (ce bine că au apărut şi astfel de scule, că astea ne mai lipseau din inventarul teribilului nostru nivel de trai!)... nu bateriile de la centura de castitate a amantei care mă înşeală cu bărbatul său... ci acele baterii invizibile, pe care mi le-a pus mama sub nas, la îndemână, când au venit ursitoarele... le-ar păpa lupul de pe Valea Zimbrului, de pe Dealul Ciorii şi de pe alte dealuri şi văi aşezate cumsecade în tot de-a lungul şi în tot de-a latul fabuloasei mele/noastre copilării!...
Aşadar, mă duc la biserica de mai sus. Poarta nu-i încuiată. Uşile-s larg deschise. Mă rog, aşa trebuie să fie un lăcaş de cult, nu? Îmi fac trei semne de cruce, de trei ori, şi intru. Nici ţipenie de om. Nici urmă de preot, de epitrop, de preoteasă, de ţârcovnic, de sfânt coborât de pe pereţi, de babă habotnică, de enoriaş lampă de foame şi în aşteptarea vreunei minuni, de fariseu, de ateu... sau de alt credincios cu ghilimele şi fără ghilimele, nici zare de fantomă, nici şoaptă de arătare... nimic, nimic, nimic... nimeni, nimeni, nimeni...!
Mi se face părul oleacă măciucă. O lumânare aprinsă se uită la mine. Mi se pare că toţi diavolii şi arhanghelii mă studiază şi hohotesc între mine şi cer. Nişte evanghelii mă aşteaptă să le sărut. Nu pot. Merg încolo şi încoace. Calc pridvorul, pronaosul, naosul, la stânga, la dreapta, înainte, înapoi. Catapeteasma/iconostasul întinde mâinile spre mine, parcă mă invită în altar sau poate îmi spune că n-am voie să intru în încăperea jertfelor spirituale. Şi iar simt părul măciucă, dar nu numai oleacă. Îmi vine s-o tulesc. Deodată, aud un scârţâit ca în filmele de groază. În ziarul de mâine, o să vedeţi ce minune s-a întâmplat.
