Mama Măriuca face sarmale. Ce sarmale bune face mama Măriuca! Face bune şi multe, că ne aşteaptă să ajungem acasă. Şi suntem mulţi, chiar şi când nu ne ducem toţi, deodată, acasă. Le face cu tot ce trebuie, dar pune şi suflet, pune şi dor, pune şi descântec, pune şi aşteptare. Şi le pune într-o oală mare, la fiert, pe plita sub care arde un foc mărunţel. Cât fierb sarmalele, mama Măriuca spală rufe. Cu apă de zăpadă şi cu săpun de casă le spală. Ce rufe multe spală mama! Că nu sunt puţine nici când nu ne ducem mulţi, deodată, acasă. Le spală cu grijă. Ca pe nişte copii, ca pe nişte odoare, ca pe nişte alcătuiri sacrosancte le spală. Ce mâini vechi şi muncite şi plăpânde are mama Măriuca! Şi ce cuminţi stau la ghilosit rufele în mâinile ei!... Iată, spală şi clăteşte rochiţa mea de stambă! iată, spală şi clăteşte cămaşa lui tata, găurită de sarea sudoarei! iată, spală şi clăteşte rochia de sărbătoare a surorii mai mari! iată, spală şi clăteşte pantalonul fratelui meu, bibliotecarul! iată, spală şi clăteşte cearşafuri şi perdele, batiste şi carpete scrise cu arnici de pace şi iubire!... şi spală, şi clăteşte!... Şi sarmalele fierb mult şi bine! şi gerul aşteaptă şi strigă rufele afară!... Două sârme de rufe a spălat mama Măriuca! şi nu-i ostenită! mama nu osteneşte niciodată, nu?... Şi se uită să vadă cât mai durează până când sarmalele-s gata! că acuşica răsar fetele şi băieţii răspândiţi prin străinătăţile patriei!...Şi scoate rufele în braţele gerului! iată, rufele pe sârmă parcă-s păsări negre şi albastre şi verzi şi mov şi albe, una după alta, bătute de vânt încolo şi încoace, într-un şirag fără început şi fără sfârşit, parcă aşteptându-i pe cei cărora le aparţin, ori parcă voind să-şi ia zborul în căutarea lor!... Sarmalele-s gata! rufele-s gata!... Fulgerător, mama Măriuca moare... şi-i vedem sufletul cum se înalţă dincolo de casă, dincolo de păsări şi dincolo de ger!...
O aud şi acum: "aş vrea să mor iarna, să nu fie muşte!"... O aud şi acum: "am făcut atâtea mămăligi, că nu le poate duce o locomotivă!"... Uite-aşa, la pomana mamei Măriuca, am mâncat sarmale făcute chiar de ea!... Uite-aşa, din când în când, privesc, dar mă şi uit în ograda părintească, şi văd o subţire şi sfântă alcătuire cu mâinile încet tremurătoare de grijă şi de dor, întinse înspre sosirea noastră şi întru mereu apărarea zborului nostru înainte şi înapoi!
