Mă uit şi nu-mi vine să cred. Fără să clipesc mă uit. Şi de multă vreme. N-am mai văzut astfel de cheie. O cheie foarte frumos construită. Parcă-i bijuterie. Mai mare decât o cheie obişnuită, dar foarte delicată. Cred că-i pentru uşi speciale, pentru uşi secrete. Ori pentru vreun scrin princiar. Ori pentru vreun sertar cu scrisori de dragoste. Ori pentru vreo nişă cu otravă. Ori pentru vreun dulap cu lenjerie intimă. Ori de la vreo firidă care ascunde cine ştie ce comoară prăfuită şi râvnită o viaţă toată. O cercetez cu atenţie. Pare folosită. Cine ştie ce mâini de fecioară amăgită sau de cavaler romantic au învârtit cheia aceasta în uşi înalte de budoar ori de salon în care se desfăşoară şi se înfăşoară şi triumfă iubirea, dezamăgirea, desfrâul!? Cine ştie ce dregător o fi descuiat/încuiat cu această cheie ciudată, vreodată, uşi grele de cancelarii imperiale, de săli domneşti, de turnuri cu prinţese condamnate la singurătate, de săli în care tortura re/instala ordinea şi echilibrul în cetate!? Oricum, sigur este o cheie secretă sau, mai bine zis, este cheia unui secret!... Şi, Doamne, cât de multe şi felurite uşi am în faţă! nici nu ştiu pe care s-o încerc mai întâi! dar trebuie, indiferent în care uşă o învârt prima dată! de ce să-mi pară rău că am avut în mână asemenea bijuterie şi nu am folosit-o? cine ştie ce minuni se ascund după aceste formidabile uşi? dacă se deschid toate şi, dincolo de ele, mă aşteaptă atâtea şi atâtea himere aplaudând?... Dar, orice ar fi, oricum... "iubesc un vânzător de iluzii.../ le vinde cam scump, vreau să zic;/ el cere o viaţă şi-un suflet,/ uneori, nu cere nimic;// iubesc un vânzător de iluzii.../ sunt pline, întreb, sau deşarte?//... vai, doamna mea, ce întrebare!/... s-au revărsat, în şuvoi, astă noapte!//... iubesc un vânzător de iluzii.../ trece încolo şi-ncoace, mereu.../ în grabă mă duc să le cumpăr!//... când n-or să mai treacă, îmi va fi tare greu!//"... şi trebuie să am curaj să încerc şi să văd dacă se potriveşte cheia asta la vreo uşă... una, două, trei... o mie şi una!... dar nu se deschide nici una! şi-mi pare rău! ce cheie frumoasă şi ciudată! oare de ce nu se potriveşte? oare chiar nu-i nimeni înăuntru, în atâtea înăuntruri?... Gata, mă resemnez!... când, oleacă mai încolo, izolată, singură şi cu nimic în spatele ei, mai văd o uşă! şi o încerc! şi se descuie!... dau să fac un pas înainte, şi aud: "de ce încerci să intri? nu vezi că-i ocupat?"... Doamne, ce cheie!... Doamne, ce voce are domnul Nimănui!
