Şade pe genunchi şi desenează pe asfalt. Desenează un om. Cu cretă îl desenează. Desenează şi este foarte frumoasă. Şi seamănă cu aşteptarea. Seamănă leit, nu aşa, doar oleacă şi doar de ochii lumii care trece pe lângă ea, încolo şi încoace, spre nicăieri. Cu începutul aşteptării seamănă, deoarece aceasta nu a avut şi nu are amiază şi asfinţit. Are ochi mari şi rari şi amari, are gene lungi până în depărtarea minunată a corăbiilor încărcate cu nibelungi, până la fluierul şi spiriduşii din poveştile fraţilor Grimm. Mâinile ei sunt bijuterii, podoabe de ivoriu, ramuri de salcie întinse înspre păsările şi înspre lumina lunii dintr-o fântână imaginară, până la creta albastră, făcătoare de chipuri, după chipul şi asemănarea ei, după inocenţa gândului că nu a existat şi nu există fugă din copilărie. Şade şi desenează. Desenează şi tace. Şi nu se supără când trecătorii râd şi vor să-i ia creta din palmă, fiindcă omuleţul ei a ieşit cam într-o parte, şi parcă vrea să fie dus undeva, într-un loc anume, pentru îndreptare. De dragul ei, desenul rezistă, şade cuminte la începutul aşteptării, că-i singur şi el, cum este singură şi ea. Începe să se facă seară. Şi chiar se face seară, dar fata nu intră în casă. Plânge în şoaptă peste omul de cretă albastră, parcă vrea să-i dea viaţă cu lacrimile-i mari şi rare şi amare. Parcă vrea să-l ia în cubul ei, unde doarme singură şi nu visează fuga din copilărie. Să-l ia şi să-l legene, să-i cânte nani, să crească mare şi să nu plece niciodată de la începutul aşteptării. Parcă nu vrea să-l lase la îndemâna răilor cu gunoaie şi gânduri urâte, nu vrea să audă cum îl calcă în picioare lumea care trece încolo şi încoace, spre nicăieri. Parcă vrea să-l ia la grădiniţă, la şcoală, la orizont, acolo, dincolo...! Iată, vine o femeie mare şi o pălmuieşte la fund, şi o trage de urechi aşa, ca un adult deştept şi grijuliu, şi o ia înăuntru, şi o ceartă mult şi tare, şi o zgâlţâie de umerii fragezi, şi o dojeneşte că şi-a zgâriat genunchii, că a stricat creta în zadar, că şi-a prăfuit rochiţa de stambă, că a stat prea mult afară...! Omul de cretă albastră rămâne afară. Şi, toată noaptea, îl bate luna, şi îl descântă greierii, şi se visează viu...Şi, mâine dimineaţă, se ridică de pe asfalt şi se duce să caute fata cu cretă albastră, cu gene lungi până la începutul corăbiilor, până la imaginaţia care este umbra închipuirii şi sfânta curăţenie a sufletului său!...Sigur că da!
Omul de cretă albastră Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
