Ce mai frumoasă zi de ieri, cea mai frumoasă zi de azi şi, mai ales, cea mai frumoasă zi de mâine!...când ştiu şi cred că pot spune, fără frică şi fără îndurare: bună dimineaţa, toamna/doamna mea! iată, chiar în clipa asta, merg pe hârtie, merg şi desenez aluzii/iluzii despre mov, despre gri, despre tei cu vrăbii uscate şi crengi muribunde, despre tot felul de baliverne celeste şi nesfârşituri mărunte!...iată, chiar în clipa asta, văd "nec plus ultra!" pe orizont! văd şi "si vis amari, ama!"...văd că-i foarte departe până acolo, văd că "nu se poate mai mult!"...văd că "dacă vreau să fiu iubit, trebuie să iubesc!"...văd tot nimicul şi/sau tot totul...poate, în acest fel, îmi aduc aminte că mi-i dor de mama!...Şi, ca să-mi fie dor de mama, trebuie să ajung tocmai acolo!...iată, merg spre acolo, parcă nu mai ajung, dar merg zi de zi!...iată, sunt la marginea salcâmilor din copilărie, merg spre inima salcâmilor din copilărie, merg pe vârfuri (să nu tulbur liniştea vieţii şi a morţii)...merg pe vârfurile salcâmilor (trebuie să iau oleacă de cer, să am la mine, pentru orice eventualitate, nu se ştie cine are nevoie de cer, cine vrea să-şi vindece rănile cu bandaje de cer, cine vrea să-şi lecuiască ochii murdari, uitându-se la cer)...iau oleacă de cer, îmi umplu buzunarele şi sânul şi ochii, şi cobor! şi cobor pe pământ, printre rosturi şi rostiri, printre ultimul jos al Moldovei de sus şi ultimul sus al Moldovei de jos, printre lacrimi de veşnică moldo/plecare şi lacrimi de veşnică moldo/venire!...Sigur că da! astăzi a fost mâine! mâine, astăzi va fi ieri! ieri a fost astăzi! ieri a fost şi mâine!...şi, iată, pot spune, cu toată sinceritatea şi cu toată ne/fericirea din lume, cele mai frumoase cinci cuvinte: bună dimineaţa, Toamna/Doamna mea!...chiar dacă, uite, cioara asta veche şi pustie şi nevinovată îmi croncăneşte "a fi sau a nu fi", ca şi cum ea, această neagră informaţie cu pene, ar avea cheile deşertăciunii (ale raiului şi iadului, deopotrivă, adică)!...îmi croncăneşte şi îmi spune să iau cheile acum, nu altădată! pentru că acest altădată se apropie imediat şi miroase a târziu, a foarte târziu, a târziu definitiv! să le iau şi să caut şi să găsesc uşile şi lacătele acestor chei, să intru Acolo şi să mă hodinesc încet, mult, la discreţia somnului fără visuri, a somnului adânc, singur şi lung...până când Începutul bate din nou la Poarta Deşertăciunii...şi-mi aduce aminte că mi-i dor de mama...învăţându-mă cele mai simple cinci cuvinte: bună dimineaţa, toamna/doamna mea!
Cea mai frumoasă dimineaţă de mâine (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
