Trebuie să ai în vedere şi în auz că drumul acesta este foarte lung, mult mai lung decât şi-a închipuit cineva, vreodată. Aproape îţi vine să crezi că nu are capăt. Şi, în loc să pleci şi să te opreşti la jumătate ori când mai ai oleacă până ajungi, e mai bine să rămâi aici, să-ţi smulgi din cap şi din suflet ideea şi iluzia acestui drum ademenitor. Fiindcă, dacă pleci, nu te mai poţi întoarce. Şi, trebuie să ştii, foarte-foarte puţini au reuşit să aibă satisfacţia de a pune ochii şi piciorul pe sfârşitul acestei cărări. Mulţi au abandonat imediat, după plecare. Mulţi au murit de-a lungul şi de-a latul condiţiilor precare ale acestei călătorii. Cei, câţiva, care au ajuns acolo, se odihnesc şi acum, încă nu se pot trezi din somnul atât de mult căutat. Aceşti, câţiva, care dorm şi acum, au venit pe jos, cu picioarele goale, cu primul şi ultimul cerc al copilăriei. Au venit privind cu spaimă cum li se toceşte raza cercului şi cum li se micşorează viteza, cum le scad şansele şi cum visul li se face urât, cum deznădăjduirea îşi face loc în alcătuirea lor temerară. Dar nu au renunţat. Dimpotrivă, şi-au luat raze proaspete din proprii ochi şi le-au pus la cercuri, nu cumva să se oprească înainte de capătul mereu celălalt, unde erai să fii cum eşti, nu cum să nu fi fost unde erai dacă nu puteai să nu fii. Unora, de atâta uitare spre orizont, li s-au tocit şi razele de la ochi, dar au luat/împrumutat de la alţii mai luminoşi şi mai luminaţi. Unii au luat raze de la luna plină, raze care se potrivesc de minune la cercurile speranţelor noastre. Şi, cum spuneam, odihna de la capătul drumului este copleşitoare. Un fel de odihnă fără odihnă, un fel de somn foarte adânc, fără visuri, singur şi lung. Lung, lung, lung...până dincolo de moarte, adică. Fără părere de rău şi fără teamă. Fără nici un pic de milă. Fără smerenie. Fără îngeri plictisitori. Fără demoni indiferenţi şi flegmatici. Somn din acela "real", contagios, transmis din mamă în mamă şi din tată în tată, până dincolo de niciodată, până încă o dată, până la naştere, pe sus şi pe jos, până acolo, lângă fără de sfârşitul alcătuirii în rochie de stambă, cu ghetele pe dos, la umbra fluturelui mov, păzită de murmurul naiadelor şi de descântecul de leagăn al zmeului cu mustăţi: "se zdrenţuieşte umbra mea amară.../ nu mai fugi, superbolă amantă!/...îmbătrânesc luminile în gară/ şi iar încep scrisorile să ardă!"
Scrisoarea domnului care a iubit-o foarte mult pe doamna 13 Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
