Poghiazuri, sulfamidă şi mămăligă fiartă cu spini (II)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

De atâta frecuş, în loc să se subţieze, pielea de pe tălpi se îngroaşă, se întăreşte, se face ca pingelele de la pantofii lui tata, pantofi pe care i-a purtat de vreo trei-patru ori în toată viaţa. Cică să-i aibă de buni, de sărbătoare, de ocazii rare, de mofturi, de moarte...Ce frumos bate câmpii, tata! ce frumos mă cheamă, seara, mama, cam la câţiva paşi distanţă de rugăciunea somnului uşor, să mă spele pe picioare, în balia veche, şi mare, şi celebră, din tablă zincată, la marginea prispei construite doar din piatră spontană şi din lutul frământat şi netezit de mama, cu grijă şi dor, cu făţuitoarea din lemn, făcută de Nicodim(ul) nostru din Rădeşti!...mă cheamă să mă spele pe giugleie cu piatra de râu, cu piatra de munte, cu piatra de ţară, cu piatra de câmp, cu piatra de vreme şi timp, cu piatra de piatră! că am rapăn şi crăpături de se ascund greierii în ele! că nu pot să adorm aşa, murdar ca mizerabilii domnului Victor Hugo! nu pot dormi cu amintirile altora aciuite prin canioanele tălpilor mele bătute de soartă şi copilărie!...trebuie să mă spele, să fiu proaspăt şi curat în aşternuturile ghilosite şi descântate şi netezite de mama!...că nu pot visa frumos, altfel! dacă visez că mă răpeşte Cotoroanţa? dacă visez că mă bate zmeul la puncte sau prin KO?...Şi mă cheamă, şi mă roagă să bag picioarele în leşie, şi-mi zice să nu urlu, şi-mi zice că "la început a fost cuvântul", şi cuvântul era curăţenie, şi curăţenia nu era pe cale de dispariţie, ca acum, adică mai târziu!...şi mă ustură, de parcă mă beleşte! şi mă doare până la sânge, până la os!...şi tata, alături, pe marginea prispei de la camera cu ladă plină cu gol şi râşniţă, lustruieşte o coadă de secure! cu-n ciob de geam o lustruieşte!...şi ce fel merge piatra pe calcaneul şi pe astragalul rapănului meu! şi ce fel se propagă şi se răspândeşte şi se desfăşoară urletul meu de usturime! şi ce bine şi ce mult nu mă lasă mama să nu mă mai doară amintirea de acum!...Iată, îmi curg nişte firicele de sânge din crăpăturile tălpilor murdare de alergare şi pământ! iată, lui tata i se face milă de ţipetele mele, lasă jos coada de secure, scuipă în palme, de parcă vrea să se apuce de făcut ceva foarte important, se uită la mama, se uită şi la mine, şi zvârle pe orizontala ogrăzii câteva vorbe fără recul şi fără cale de uitare: lasă-l, fă! nu vezi că urlă ca din gură de şarpe? chiar nu vezi că urletul se loveşte de costişă, şi ecoul vine şi ne sparge geamurile de la casa cu cer la uşă?...S-a dus piatra, s-a dus mama, s-a dus tata!...

Citit 4843 ori Ultima modificare Marți, 30 Octombrie 2012 16:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.