Nu ştie exact când, însă crede că se apropie. Îi simte răsuflarea pe dealul din stânga şi pe valea din dreapta. Poate să pună rămăşag şi să jure că-i vede conturul prin rochia subţire, venind dinspre nord sau dinspre sud, venind de dincolo ori de dincoace. Mă uit la el. Mă uit fără să vreau să-i sugerez că mă uit. Şi fără să-l tulbur din această meditaţie specifică oamenilor simpli, descălecători de curăţenie şi frumuseţe. Umblă încet şi convins pe diametrul mişcării stătătoare a ogrăzii, umblă pe lungimea şi pe lăţimea grădinii perpendiculare pe steaua lui. Ca şi cum are de gând să dureze ceva. Parcă ascute o idee, parcă doreşte să pună în aplicare un plan de demult. Îl aud murmurând. Ştiu că mă vede că-l aud, însă nu stă din mers, nu se sinchiseşte, nu-mi zice nimic. Nu-mi zice nici măcar de ce-l iscodesc, de ce-i urmăresc intenţiile, de ce ţin neapărat să aud şi să văd ce vrea să facă. Pentru că vrea să facă, sigur, ceva. Merge şi vorbeşte cu ceva, cu cineva. Merge în sus, prin grădină. Merge în jos, prin ogradă. Se uită la degete. Parcă numără ceva. Nu, chiar numără. Numără şi clatină din cap între răsărit şi asfinţit. Cred că a greşit ce socoteşte. Numără şi dă din cap între cer şi pământ. Cred că nu a mai greşit ce socoteşte. Trece pe lângă mine, parcă nici n-aş fi aici, parcă nici n-aş fi fata lui, parcă nimic nu mai are nici o importanţă în acest moment, parcă numai ideea lui abia ascuţită mai are valoare în tăcerea şi în braţele grădinii, în liniştea şi în pulsul ogrăzii bătătorite de vreme şi timp, dar plină cu troscot şi păpădie, plină ochi cu paşii lui plecaţi departe cu tot cu aproape şi veniţi aproape cu tot cu departe. Şi merge şi murmură. Şi iar merge. Şi iar murmură. Zice în şoaptă. Zice nişte cuvinte pe care i le-a adus vântul de peste deal, din Zimbru. Le-am auzit şi eu, astă-noapte: "Din când în când, mai spune Doamne iartă!.../ are şi el un Dumnezeu al lui!.../ şi ochii, capodopere de artă,/ privesc miraţi în susul nimănui!// iar câinele, prieten bun cu luna,/ ham! ham!... păzeşte fluierul de os.../ tot mai bătrân, ion sapă, întruna,/ fântâni adânci, cu gurile în jos!// să aibă apă cine-o fi să vină/ în urma lui, pe singurul pogon!.../ e vinovat şi n-are nici o vină!.../ ion în sat e poreclit ion!"...Sigur că da! sigur că da!...Şi, parcă lămurit definitiv de unde, până unde, de când, până când, într-un ritual săvârşit cu înaltă şi aleasă şi lungă aplecare şi smerenie, Mihai Boza sărută toţi copacii din gospodărie, îi atinge cu fruntea...şi moare împăcat cu toate cele care sunt şi care nu-s!
Un descălecător de curăţenie şi frumuseţe Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
