Sigur că da! mă văd în lacrimile boilor! pentru că, nu-i aşa, şi boii plâng, din când în când, nu?... (şi, gândindu-se la cât de mari şi blânzi sunt ochii acestor animale fundamentale, ce scormonitor/tragic scrie Marin Sorescu, mai târziu: "auzi cum plânge boul acela?!")... Sigur că da! mă văd şi mă admir în lacrimile boilor! mă văd şi mă admir cum strâng volbură şi hlujani verzi, tăiaţi pentru rărit! cum strâng mohor şi susai să dăm, când ajungem, la cele cu pene, la cele cu lapte, la toate cele cu toate cele! că sfântă-i şi multă verdeaţa asta despre care zice popa că nu conţine nici întristare şi nici suspin!... Şi adun, şi mă uit la soare cum se duce la vale şi se apropie de capăt, şi mă uit la mătuşile mele şi la unchiul meu cum prăşesc şi cântă, cum se apropie de capăt şi cântă!...Parcă aşa aud că spune mătuşa cea mare: "mâine, începe aşteptarea şi venirea sosirii tale!/ mâine, am să pun toată răbdarea pe foc,/ am să scot tot spaţiul şi tot timpul din balamale,/ şi am să le zvârl să le calce, uite-aşa să le calce roata de la moara cu noroc!"... Sigur că da! cred că şi boii se uită la mine! ca şi cum s-ar uita lămuriţi la ţâncul pământului ieşit la suprafaţa pământului să înţeleagă rostul pământului! se uită şi se văd în ochii mei! se văd cum rumegă fire de iarbă, fire de viaţă, fire de moarte! înghit şi rumegă şi au răbdare fiindcă trebuie să fie şi să rămână mari şi vii! fiindcă, dacă ni-i ia lupul sau Dumnezeu, suntem morţi!... (odihnească-se în pace oasele şi sufletele lor uriaşe, acum şi pururea...!)... Sigur că da! prăşitorii scutură sapele ultima dată, opresc şi închid cântecele în tainele şi în scutecele şi în hainele iubirii!... Iată, se mai vede numai un colţ din bucata de soare rămasă pa deal! mătuşile înjugă boii, punem desagii şi sapele şi ierburile şi toate celelalte în căruţă, ne suim şi noi, claie peste grămadă, ne facem semnul crucii, zicem Doamne-ajută!... şi, hăis! cea!... hăis! cea!... către casă, încet, ascultând roţile cum scârţâie şi boii cum răsuflă de greutate, ascultând "sfânta osteneală" cum se cuibăreşte în carne şi în oase, cum îşi cere dreptul la hodină şi tăcere!... Chitit lângă mătuşa cea mare şi abia văzându-mi-se scăfârlia dintre unelte şi volbură, mă uit în urmă şi aud cum ţâncul pământului rămâne singur, fără legănare şi strigându-ne să ne întoarcem mereu!... Mai încolo, în faţă, se aude satul, se văd lămpile începând să licărească a noapte şi eternitate!... Stai să vezi!
Ţâncul pământului şi hectarul cu păpuşoi (III) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
