Ţâncul pământului şi hectarul cu păpuşoi (II)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Trei fete şi un băiat prăşesc de sfârâie pământul zbicit, dar destul de umed sub crustă. Băiatul prăşeşte mai încet şi mai stângaci, că-i mărunţel. Însă fetele sunt harnice, trebuie să fie harnice. Fiindcă, altfel, iau chelfăneală şi muştruluială, iau pasul şi lovitura de la bunica Maria, mama lor văduvă şi demnă până la sfârşit. Nu prăşesc alandala. Măsoară, din ochi, câte o postaţă, o duc până la capătul stabilit...şi tot aşa. Deoarece ţărâna-i jilavă,  sapele se încarcă, se îngreunează, trebuie scuturate. Adică, doi câte doi, oamenii de câmp îşi lovesc muche în muche aceste unelte fundamentale până când lutul cade, până când se aude pe dealul celălalt, până când se simte ecoul amestecându-se cu fratele lui făcut de sapele altor şi altor văi şi dealuri şi sfinţi cu pestelcă şi opinci...până când soarele se proţăpeşte în toiul amiezii, când mătuşa-şefă dă poruncă de oprire, de aşezare şi de potolire a foamei...Prichindel şi aproape nevăzut, eu stau în voia cerului şi sub respiraţia boilor, încerc să-mi scriu pe retină şi pe creier şi în suflet, pentru totdeauna, dimensiunile fireşti ale acestei minunăţii cu ţărani, pace, libertate, bună voie şi respect!...Iată, mătuşile aştern şervete albe ca laptele direct pe obrazul pământului! pun mămăliga şi o taie cu aţa! pun borş sau chişleag sau chisăliţă în străchini! cu lingură de lemn, fiecare mănâncă frumos...cu ochii, din când în când, la drumul soarelui şi la câte postaţe mai sunt până la sfârşitul hectarului!...Doamne, ce ospăţ! ce sfântă curăţenie şi naturaleţe! nimeni nu se vaită că nu-i ajunge, chiar dacă, să zicem, sunt zile când mănâncă doi dintr-un ou, când mănâncă doar foi de ceapă cu mămăligă şi sare, doar un cartof fiert sau copt în spuză, doar gorgoaze...şi, uneori, chiar nimic!...doar apă! apă din budăi sau direct din izvorul căruia îi facem produşcă din clisă şi ţeavă de cucută! sau din ulciorul adus de acasă! sau direct din ploaia care, iată, vine ca din senin,  aversă şi torenţială, făcătoare de minuni...şi pleacă!...Desigur, mănânc şi eu! mătuşa cea mare mă ţine lângă ea, dar fiecare îmi dă din strachina personală, că-s mititel şi prăpădit, ca zmeul din salcâmi, dar ştiu să am grijă de boi, să mă uit în ochii lor mari şi amari...şi să mă văd crescând înalt până la grumazul lor bătucit de vreme şi jug!...să mă uit şi să mă văd chiar şi în lacrimile lor rostogolindu-se prin ţărâna frământată şi netezită de sapele acestor ţărani pentru care, vorba prozatorului Ion Avram, Sfânta Osteneală este un dar de la Dumnezeu!...Sigur că da! şi stai să vezi!

Citit 3772 ori Ultima modificare Duminică, 18 Noiembrie 2012 16:23

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.