Iese din cimitirul Sfântul Lazăr şi face la dreapta. Oare unde se duce? O urmăresc. Merge destul de încet şi elegant. Poartă aceeaşi rochie neagră, din catifea veche. Trece pe lângă mine. Parcă-i umbră de femeie, umbră de violonistă, umbră de vioară, umbră de mi/re/la/sol. Îmi fac nişte curaj s-o întreb ce este, cum este, de unde vine, unde merge, de ce-i aşa scumpă la vorbă. Îmi fac nişte curaj, mult curaj, însă... n-am curaj să articulez nici o voroavă înspre minunea verticală, înspre marmora neagră, înspre astă femeie!... Sigur că da! se îndreaptă către Ţiglina 17, printre blocuri. Cred că vrea să ajungă la farmacie ori la aprozar! ştie că sunt la spatele ei! nu întoarce capul să mă vadă, să-mi reproşeze pânda, să mă muştruluiască, să-mi ceară socoteală în legătură cu prezenţa mea insistentă în preajma jurului său! jurul său este foarte ademenitor, chiar dacă strania alcătuire seamănă cu o biserică jefuită, cu o bibliotecă pe front! în câteva minute, ajunge şi stă fixă în faţa farmaciei! eu, de pe partea cealaltă, din faţa aprozarului, o măsor cu ochii şi cu gândul, o rog din tot sufletul să se apropie de mine şi să-mi spună fără s-o întreb! începe să meargă în tăcere, cu tot cu tăcere, încolo şi încoace, ca şi cum ar aştepta pe cineva, care cineva nu mai vine, cum nu a venit nici ieri, nici alaltăieri, niciodată! un trecător răzleţ, dar nu ăla care m-a blagoslovit în ziarul de ieri, se opreşte la un pas de ea şi nu aud ce-i spune gesticulând! după câteva secunde, individul dă din mâini a lehamite şi apoi dă colţul spre strada Frunzei! cât pe ce să mă reped la gâtul lui, deoarece am crezut că are intenţii rele şi libidinoase! nutresc senzaţia că violonista se uită la mine, dar mă înşel! se uită prin mine, nu la mine! îmi iau inima de pe jos, în dinţi, şi trec strada! parcă durează o veşnicie! cu cât mă apropii mai mult de ea, cu atât mai tare se aude ciudatul şi halucinogenul mi/re/la/sol! ştiu ce s-o întreb, gata, nu mai are scăpare, trebuie să aflu ce-i cu ea, ce hram poartă, de ce-i aşa plină de mister, ce caută în fiecare dimineaţă aici sau dincolo, de ce se duce la cimitir în fiecare zi, de ce...!... La doi paşi de picioarele sale, mă blochez, înghit în sec, nu mai am cuvinte, ochi-i mă perforează, uit ce caut, uit că exist, uit că această bizară frumuseţe veche a început să-mi frământe zilele şi nopţile, să-mi smulgă din latenţă o droaie de insomnii! am o nu-mă-uita în buzunare, de anul trecut! încerc să i-o dăruiesc, dar ea îmi spune, fără cuvinte, că n-am s-o uit niciodată!... Stai să vezi!
O viaţă de statuie în mişcare (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
