O viaţă de statuie în mişcare (IV)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Doar patru cuvinte. După atâtea dimineţi de pândă şi mirare şi admirare  şi sfială şi chiar frică, doar patru cuvinte îmi spune această halucinantă femeie în rochie neagră, tocită de sprijinirea vioarei pe umărul stâng, Şi după atâta aşteptare şi căutare şi nădejde, consider că meritam să-mi spună mai multe cuvinte, să mă dumiresc, să scap de insomnii şi de gânduri devastatoare, să încerc s-o ajut cu ceva, dacă vrea şi dacă trebuie s-o ajut. Dar nu, această marmoră umblătoare de la cimitir la locul supliciului şi înapoi, această violonistă fără vioară, această statuie stranie a tăcerii, această alcătuire monumentală a Uitării îmi zvârle doar patru cuvinte: "Sunt moartă de foame!"...Şi eu, eu ce să înţeleg din propoziţia asta simplă şi cutremurătoare? Cum să fie moartă, când o văd vie? Sau nu mai pricep eu ce înseamnă moarte? Oare am ştiut, cu adevărat, vreodată, ce este moartea? Nu cumva moartea o fi vie, dar eu nu pot realiza?...Nici nu ştiu ce să fac, ce să zic, ce să răspund, cum să mă comport, dacă-i bine să mai stau, dacă-i bine să plec din faţa acestei propoziţii înmărmuritoare! Sunt blocat şi mă uit ca prostul într-o oglindă concavă. Mă văd răsturnat, contorsionat, destrămat, pus în disoluţie, în imposibil. Nu-mi pot mişca mâinile, ochii, nu pot smulge nici un cuvinţel din encefalul meu mărunt şi blocat. Şi, culmea, ca pe un fel de diabolic şi definitiv mi/re/la/sol, aud din nou: "Sunt moartă de foame!"...Desigur, consider că timpanele mele se ţin de glume. Însă, ca într-un film întors, văd statuia îndepărtându-se fără să se deplaseze, prin tunelul trecutului, invers....înspre Scena uriaşă şi înspre Opera pe care a slujit-o mângâind şi dominând cu arcuşul şi cu degetele, cu sufletul şi cu mintea, cele patru corzi ale Vioarei. Sigur că da! aud şi aplauzele, aud o lume întreagă bisând! aud Mozart! aud Beethoven! aud Enescu! aud o lume întreagă bisând!...Sigur că da, mai aud o dată: "Sunt moartă de foame!"...Şi nu mai aud nimic, şi nu mai văd nimic!...Ba da, mai aud aplauzele Uitării, mai aud toată Uitarea lumii bisând!...Şi, ca într-o absorbţie a Neputinţei, ochii împăienjeniţi îmi sunt atraşi de literele zgâriate pe cruce şi aproape şterse de vreme şi singurătate. Şi nu mai văd "aici odihneşte...Oprea..."...ci...Opera...!

A doua zi, cu noaptea şi cu glasul vioarei în cap, mă reped între farmacie şi aprozar. Însă nimic nu mai aduce aminte că aici a locuit, frumos şi din când în când, o statuie/o simfonie în rochie neagră, fără sfârşit!

Citit 3853 ori Ultima modificare Luni, 04 Martie 2013 16:17

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.