Ce, sunt obligat să-mi îngrădesc domeniul? Ce, îmi poate impune cineva să iau măsuri pacifice împotriva câinilor abandonaţi la marginea satului, câini care, iată, îmi invadează şi-mi cutreieră grădina şi ograda, n-au nici o frică, umblă în haită şi caută mâncare, cu orice preţ?! Nu sunt obligat, nu-mi fac nici un gard, aplic principiul târtanului pasteurizat: ceea ce nu este interzis în mod expres, este legal! Dar, totuşi, nu vreau să mai văd javrele şi jigodiile astea prin bătătura mea. Mă supără instinctul lor de supravieţuire. Mă agasează târcoalele lor pe prispă, pe la coteţul cu păsări, pe la troaca porcilor, pe la ieslea vacilor, pe la tigăile şi oalele din prepeleac, doar-doar vor găsi vrun os, vreun rest, fie el şi vegetal. Poate măcar un miros de os, dacă nu unul adevărat, dotat cu niscaiva carne şi tendoane de la ospeţele mele lacome şi avare. Zvârl cu ciomagul după ei, când îi văd, dar nu prea-i nimeresc. Şi se dau la mine. Şi nu vreau să mă muşte. Aşadar, în acord unanim cu deştepţii satului, cu somităţile fără gard, începe să se înfiripe uneltirea cea de taină, mârşăvia cea de taină, premeditarea cea de taină, crima cea de taină, atrocitatea cea de taină. Într-un cuvânt, cum zic oamenii dintr-o bucată, genii de-alde mine, hotărârea-i scurtă şi cuprinzătoare: folosim otravă! Adică, fără gânduri şi fără milă, împrăştii otravă în calea hămăitorilor, prin locurile pe unde-şi caută oleacă de viaţă în plus la viaţa lor nenorocită. Or să mănânce şi or să moară şi câinii vecinilor?! şi pisicile lor?! şi păsările lor?! şi ce, dacă or să moară? să le ţină închise, dacă vor să le mai aibă! să-şi educe găinile şi animalele casei să nu mai sară peste gard! uite-aşa, nu îngrădesc nimic, n-au decât să sară şi să apuce otravă şi să moară, să se înveţe minte, na!... Sigur că da! iată ce liniştite şi moarte stau pisicile vecinei, una neagră cu pete albe, una albă cu pete negre şi una roşcată cu gri! iată cât de ţepene sunt şi cum, sub lumina soarelui şi a lunii, le sticlesc ochii deschişi şi opriţi din căutarea vieţii şi a mângâierii şi a cumsecădeniei şi a raţiunii umane!...Sigur că da! gata, am reuşit! sunt un învingător, chiar dacă oamenii cu garduri şi cu principiul respectării dreptului la libertate al păsărilor şi animalelor consideră că sunt un ticălos, un otrăvitor, un tâmp, un ucigaş, un mizerabil!...Păcat de uciderea frumuseţii! şi ce sublim zice poetul Emil Brumaru: "Fecioarele se încurcau în gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atât de lene!"...Nec plus ultra!
Omul inteligent şi apucăturile sale barbare (III) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
