Un cal, o baragladină şi nişte ciomăgari (I)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Tovarăşul Robert Stancu-i o baragladină din Ţara Oltenilor. Nu ştiu cum naiba a reuşit Comisariatul Militar performanţa să-l ghicească, să-l prindă şi să-l recruteze, să-l convingă şi să-l încorporeze chiar la Mihai Bravu, o unitate de prestigiu a Armatei Române, aflată pe undeva prin apropierea Capitalei. Cert este că tuciuriul a făcut şi face mari eforturi să se integreze şi să facă faţă regulamentelor cazone dure, apucăturilor tâmpe ale celor care-şi spun gradaţi când, de fapt, sunt nişte militari în termen, cum sunt şi eu, cum este şi tovarăşul Robert, balaoacheşul de mai sus. Ţiganul se dă rotund, vrea să-şi impună nu ştiu ce puncte de vedere, mai ales că-i uriaş, botos, urât, parcă tăiat cu barda ştirbă în trunchi de salcie putredă. Cred că fizicul de mamut i-a determinat pe recrutori să-l distribuie într-un asemenea celebru divizion de artilerie grea. Cioroiul este în stare să care singur tunul de instrucţie, să-l manevreze mai abitir decât manevrează guvernatorul Schwarzenegger arme grele în filmele sale cu sălbatici şi măgădăi. În afară de această baragladină unsuroasă şi goală de la gât în sus, regimentul are şi cal. Un animal frumos, pur sânge, făcut să crească şi să trăiască printre cai liberi, să-şi desfăşoare trapul şi galopul şi buiestrul prin prerii, prin tundre şi prin stepe, nu să-şi blesteme viaţa printre ofiţeri fanfaroni şi soldaţi săriţi de pe fix, nu să care zilnic resturile de mâncare ale Unităţii, lovit de prăştinile şi ghioagele ciomăgarilor aduşi să apere Patria mamei lor, nu să suporte înjurăturile şi flegmele cretinilor aflaţi vremelnic "sub arme", dar stabiliţi veşnic sub zodia lingăilor şi slugoilor şi trepăduşilor care nu au mai încăput în proiectul Buc!... Sigur că da! vorba lui Mihai de Ipoteşti, "vreme trece, vreme vine"... şi, zdrobit şi sătul de atâta corvoadă şi de atâtea lovituri militare, calul regimentului răsuflă de trei ori, se uită la Cer... şi moare!... Sărmanul cal! cât de mult şi-o fi dorit şi şi-o fi nechezat această clipă, această bătaie de aripă a morţii! cât de mult s-o fi rugat la Dumnezeul Cailor să-l cheme şi să-l adune de pe Pământ!... Sigur că da! a murit în picioare!... mă uit la el şi-i văd (şi acum!) ochii mari cum se închid încet-încet, cum trupu-i cade încet-încet şi cum la fel de încet se apropie de sub/pământ!... şi chiar, iată, baragladina-i sapă groapa şi-l zvârle în ghearele descompunerii şi uitării, departe de armata inutilă şi de cazarma în care a muncit şi în care a fost bătut până la moarte!... Şi nimeni nu-i mulţumeşte că jumătate din Istorie i se datorează!

Citit 3566 ori Ultima modificare Luni, 22 Aprilie 2013 11:24

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.