Avem o cameră rezervată în hotelul "Cristal" din Cluj. Fiindcă, din Galaţi până aici, după 14 ore de tortură cu trenurile lui Relu, trebuie odihnă, nu joacă. Clădirea arată fain pe dinafară, dar şi pe dinăuntru, măcar la prima vedere. Recepţionera este/pare pâinea lui Dumnezeu. Era să scriu "biciul lui Dumnezeu". Prin jurul ei se preumblă cocoşeşte un cicisbei grăsuţ, cu mustaţă albă, cam între trei vârste. După cum vorbeşte şi după cum îşi zvârle ochii prin văzduhul încuiat între pereţii care inspiră numai răceală, cred că-i şeful domnişoarei şi al hotelului, dar şi dânsul este/pare a fi din acelaşi aluat. Sigur că da! Ne dă cheia, luăm cheia, nu merge nimeni cu noi să ne predea camera, asta însemnând că totul e în regulă. Spaţiul se numeşte 102, adică etajul 1, camera 02. Intrăm. La prima vedere, totul este/pare ca-n moleculă. Telecomanda merge, televizorul merge, timpul merge, ventilatorul merge, frigiderul merge...şi, totuşi, ceva parcă nu merge. La o privire atentă după draperie, sora Elena observă că perdeaua-i ruptă suficient ca să intrăm în panică. Mă duc rapid şi-l chem pe grăsuţ. Acesta vine imediat, studiază defecţiunea, parcă ar vrea să reproşeze, dar dă din mână şi bolboroseşte ca şi cum "de data asta, gata, hai, treacă de la mine...!"...Şi pleacă. Încuiem uşa şi plecăm şi noi să cumpărăm una, alta. La întoarcere, îl rog (pe acelaşi şef prezent peste tot şi tot timpul) să-mi dea un cuţit pentru tăiat salam. Îmi dă, însă îmi spune (mai în glumă, mai în serios, rânjind sarcastic) nu cumva să omor pe cineva. Mă invadează nişte fiori cât calul şi mi se pare aiurea acest avertisment, această "şoaptă" fără rost. După câteva minute, îi înapoiez unealta albă, îi mulţumesc, mă întorc în cameră, mâncăm, vorbim despre ce şi cum...şi, deodată, sora Elena nu (mai) găseşte telecomanda. Gheorghe, soţul Elenei, zice să nu ne alarmăm, să căutăm amănunţit, tustrei. Căutăm peste tot, prin dulapuri, pe după asta, pe după aia, pe după cealaltă, o strigăm. Zadarnic. Parcă-i în pământ. Sora mea merge la recepţie să reclame pârdalnicul mister. Vine cu telecomanda, dar şi nedumerită şi plină de suspiciuni. Dolofanul "nem tudom", cu aerul cel mai calm din Cluj, îi rostise exact aşa: "ne-a adus-o fratele dumneavoastră, când a cerut cuţitul! şi, când ne-a returnat tăişul, i-am spus de telecomandă, însă n-a vrut s-o mai ia!"...Sigur că da! acest neam de "nem tudom" intrase, în lipsa noastră, şi luase instrumentul, aşa, numai aşa, să ne şicaneze şi să nu-i mai călcăm niciodată domeniul! Fie-i mentalitatea-n ţărână uşoară!
Mentalitatea şi telecomanda cicisbeiului a la Cluj Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
