În fiecare zi, pe aria marilor şi nenorocitelor cvartale gălăţene se consumă drame existenţiale accelerate şi scelerate până la paroxism şi infracţiune. Din toţi "demnitarii" locali, nimeni nu dă doi bani pentru liniştea publică din ce în ce mai bolnavă. În vacarmul general, fiecare face ce-i trece prin tărtăcuţă, fiindcă-i democraţie, nu? Unul taie, unul borteleşte, altul bate, altul urlă...şi toţi parcă-s plămădiţi şi frământaţi şi "luminaţi" de aceeaşi mamă. Iată, un mahăr şi mălai mare îşi parchează limuzina exact pe trecerea de pietoni, poliţia se află chiar la locul faptei, dar nu scoate nici o vorbuliţă. Dimpotrivă, zâmbeşte apreciator, chiar evidenţiază un soi de complicitate în raport cu această abatere şi chiar e-n stare să-l felicite pe infractorul cu care stă la aceeaşi masă. Cum poate poliţia să respire din acelaşi aer cu astfel de indivizi mai duri şi mai urâţi ca-n benzile desenate pentru amatori de senzaţii tari? Dacă faci greşeala să treci cu ochii pe faţa şi pe conturul unui astfel de specimen, ai coşmaruri toată viaţa, te inundă scârba, n-o poţi "tăia" nici cu toate lămâile din Elada, iar medicii şi vracii şi babele frizează neputinţa. Numai popa, să zicem, mai ştie şi mai poate să-ţi recomande "terapie" pe veci la doi metri sub pământ. Însă, dacă te uiţi mai atent, acestea sunt nişte nimicuri pe lângă altele. Care altele? Cum, care altele? Iată, spre exemplu, o scenă zguduitoare prin consecinţe, dacă te gândeşti la viitorul patriei voastre, o scenă pe care nu am întâlnit-o niciodată în fabuloasa-mi copilărie. Mă aflu/merg printre blocurile din Micro 17, pe o alee de lângă biserica "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe". Sărind, când pe un picior, când pe altul, copilăreşte, îmi apare în faţă un puştiulică. Nu cred că-i mai încolo de prima clasă elementară, cum se mai zice. Că sare, nu-i nici o problemă. E copil, se zbânţuie, se joacă. Dar, un "dar" care mă blochează, puştiul scuipă la fiecare pas. Şi are salivă multă, nu glumă. Observ, îi spun părinteşte că nu-i frumos. Mă priveşte de "sus", afişează furia unui om care se simte deranjat şi mă ameninţă cu tatăl său. Şi chiar aleargă să rezolve ameninţarea. Sigur că da! Mai târziu, în jurul orei 24 (!) îl văd iarăşi, cu bicicleta, în compania altora de aceeaşi vârstă, urlând şi ţipând şi scuipând ca nişte adevăraţi "adulţi" pe aleile triste şi pe trotuarele sufocate ale cvartalelor gălăţene. Nu mai are rost să mă întreb ce fel de "părinţi" pasc asemenea "miei", asemenea viitori "demnitari". Rebreanu: "Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ!". Nu?
Educaţia şi viitorul sumbru al patriei voastre Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
