O lumânare aprinsă în memoria codobelcului ucis? Sigur că da! Şi un semn de cruce? Sigur că da! Şi o rugăciune? Sigur că da! De ce? Uite-aşa, să se mire proştii!... (cum zice Marin Preda, nu?)... Sigur că da!... Însă, ceva foarte ciudat se petrece după acest ritual mai mult ori mai puţin agreat de trecători/muritori. Ceva de dincolo de realitatea imediată. Parol, încep să văd conturul unor două mâini întinzându-se spre mine, spre semnul crucii mele, din mijlocul nevăzut al luminii, din sâmburele flăcării de lumânare. Încep să-mi spun că nu trebuie să-mi fie frică, nu trebuie nici o clipă să intru în panică. Şi mâinile se întind, se întind, se întind... şi mă strâng, şi mă strâng... aşa, ca nişte tentacule, aşa, ca nişte semne de întrebare... dar nu simt nici o răceală, nu mă cuprinde nici o repulsie. Mai mult mă simt mângâiat de aceste braţe, decât strivit. Şi, tot din centrul necunoscut al luminii, tot din centrul acestui sâmbure, încep să aud: "Atât şi atât... şi nimic altceva:/ scurmă păcatul în inima mea.../ oriunde aş fi şi oriunde-am să merg:/ iartă-mă, iartă-mă, domnule melc!"... Nu-mi vine să cred. Încerc să-mi păstrez calmul. Încerc să întreb ce este, cine este, a cui e vocea, dacă e chiar voce, dacă nu cumva o fi "altceva". Nu-mi răspunde nimeni. Cam dârdâi. Cam clănţănesc. Şi zău că nu mă pot desprinde, nu pot pleca de lângă lumânare! Şi zău că aud din nou: "Şi toate se surpă, şi toate se sting,/ nu mai rămâne nici un paing.../ se stinge, se stinge şi raza la cerc:/ iartă-mă, iartă-mă, domnule melc!"... Îmi vine să cred. Şi chiar cred. Straniu, dar limpede. Real sau ireal, însă destul de tentant ca să mai stau, să nu mă smulg de lângă marginea luminii. Sunt sigur, am senzaţia că aş pierde "ceva", dacă m-aş smulge şi aş părăsi întâmplarea. Iată, aud din nou: "Ce farsă-i, ce farsă-i să fii, să nu fii/ merinde la morţi şi merinde la vii.../ poţi să fii cald, poţi să fii aisberg:/ iartă-mă, iartă-mă, domnule melc!"... Nu pot să articulez nici o vorbă. Cuvintele vocii trec prin mine şi se izbesc de clopot. Reverberaţia mă perforează. Parol, sunt la îndemâna "cuiva"!... Încă o dată aud: "Uită-te încolo şi-ncoace acum:/ iluzii şi gol şi perdele de fum.../ nu plec, nu mai stau, însă nu mai alerg:/ iată-mă, iartă-mă, domnule melc!"... Mă bate pe umăr epitropul Batog. Şi zice: "ce faci, nea Ion?"... Răspund: "nimic!"... Şi zice: "s-o crezi matale că faci nimic! te-am auzit din ogradă cum citeai în flăcări, cum treceau cuvintele prin clopot şi intrau definitiv în Memoria Universală!... Astăzi, vii pe la mine?"
Nişte oameni de omenie şi nişte mămăligă cu os (IV) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
