Mai iau oleacă de cireşe amare. Şi oleacă de apă. Mă bate gândul că citesc mărturisiri din altă lume, ale altei lumi. Scriitorul nu pare din altă lume, dar nici din lumea asta. Îl privesc exact în ochi. Şi mă văd pe mine. Cred că şi el se vede pe el în ochii mei. Păi, dacă aşa îmi spune lumina, nu cumva eu sunt el? Doar el se uită în ochii mei cu tot cu ochii mei în ochii lui, nu? Doar eu mă uit în ochii lui cu tot cu ochii lui în ochii mei, nu? Negreşit, nu poate fi altfel! Ce-ar fi să-i spun că este eu? Ce-ar fi să-i spun că sunt el?...Sigur că da, nu-i spun! Dacă-i spun, şi se supără, şi mă crede într-o doagă, şi-i sare ţandăra, şi nu-mi mai dă să-i citesc şi să-i public interesantele sale scrisori? Nu, hotărât lucru, nu-i spun! Dar dacă el ştie exact ceea ce nu vreau să-i spun, însă, din consideraţii "estetice" şi pentru a nu tulbura magia întâlnirii, se fereşte să-şi recunoască ferestrele lui în ferestrele mele?...Uite-l, vine lângă mine şi-mi întinde continuarea hârţoagelor sale. Îi tremură mâinile. Nu ştiu de ce, însă nu-l iscodesc. Şi mie îmi tremură mâinile. Şi nu numai mâinile. Îmi tremură şi glasul. Şi nu ştiu de ce. Încep să citesc. Citesc şi parcă ascult vocea lui.
<<Foşnetul rochiei se aude din ce în ce mai tare, din ce în ce mai aproape de mine. Tăcerea câinilor mă înspăimântă. Chiar nici un mârâit? Şi chiar nici un lătrat? Este prima dintre ultimele sosiri la care nu se "dau" câinii lui bădia Iancu şi ai lui moş Vasile. Iată-i, stau aliniaţi pe la umbra celor garduri, pe la umbra celor salcâmi, pe marginea drumului. Stau şi tac. Tac şi păstrează liniştea, ca un fel de ritual sacru în onoarea Sosirii. Oare or fi ştiind şi câinii că această Sosire nu-i una oarecare? Sigur, ştiu. Altfel, aşa cum am văzut în ani şi ani de zile, nici aerul nu intră în văzduhul satului, dacă n-are aprobarea lor gudurată, dar autoritară....Sigur că da!...Iat-o, ea este! Nu poate fi alta! O recunosc, deşi n-am văzut-o niciodată în această dimensiune! Ea-i, cu siguranţă! Seamănă cu aceea de atunci! Şi-i chiar Sosirea aceea, care nu era gata de venire, însă se pregătea fără să-mi spună, care a mers cu mine, tocmai în depărtarea aceea din zare, pe dealul Corii, să vopsim întâiul nostru curcubeu!...Sigur că da! mai are doar vreo câţiva paşi, doar vreo câteva clipe...şi ajunge!...O rochie fără sfârşit! şi ce Sosire "stă" în rochia fără sfârşit!...Pe prispă, mama şi dulceaţa aşteaptă cel mai frumos şi emoţionant eveniment din viaţa mea de Măzăriche Prepeleac. Doamne, câtă rochie şi câtă Sosire mi-ai dat! Oare încape în ogradă?>>
