Un strănut, o mişcare bruscă...şi, ce a fost latent, se dezlănţuie. Racila se trezeşte la "viaţă" şi începe să-şi facă de cap, adică să-mi doară picioarele. Nu mi le doare cumplit, dar sâcâitor. Nu le lasă să păşească normal, parcă bate cuie în femure, le hâţână, le hârcâie, le trece la deal şi la vale cu săgeţi, cu tăişuri nevăzute. Mă uit la glezne şi la rotule şi la tricepsul/bicepsul femural...şi nu-mi vine să cred că picioarele astea mi-au cărat sufletul şi caroseria de-a lungul şi de-a latul copilăriei, de-a lungul şi de-a latul şcolii, de-a lungul şi de-a latul iubirii. Îmi vine să le căinez, adică să-mi aduc aminte cât de puţină grijă am avut de "membrele inferioare", şi să-mi zic în fiecare secundă parabola lui Nichita Stănescu: "Vai de capul creierului meu!" Cred că aproape la fel postulează şi un vechi proverb: unde nu-i cap, vai de picioare!...Sigur că da, n-am încotro, trebuie să le duc la reparat, să merg la un medic pentru tratarea acestui defect mecanic enervant. Fără mâini, se (mai) poate. Dar, fără picioare, e jale. Vorba lui tata: pe lup, picioarele-l ţin în viaţă!...Picioarele...două substantive comune, fără de care nu se poate, ori se poate greu şi foarte greu...substantive care m-au alergat şi m-au încetinit prin iad şi prin rai, prin silişti, prin huciuri şi rediuri, prin poghiazuri şi zăpodii, prin viaţa şi prin moartea mea şi a altora...m-au alergat şi m-au încetinit în căutarea şi în descoperirea balsamului/elixirului universal...Sigur că da! Dar, deseori, mi-am cam luat picioarele peste picior. Şi, acum, iată, trebuie să deranjez un medic, nu pot sta aşa. Şi aşa mi se spune "Hodorogul de la Tirighina", darămite să mai şi tratez cu indiferenţă acest defect mai rău decât o piatră în pantofi!...Sigur că da, mi se spune că există o doamnă medic specialist în astfel de metehne, însă mi-i ruşine s-o deranjez. Cum să o apelez aşa, hodoronc-tronc, mai ales că numărul telefonului meu nu se află în agenda dumneaei? Şi parcă mi-i ruşine şi să-mi târâi/să mă târâie picioarele până la marginea ochilor săi, până sub adierea sufletului său. Mi se spune că am toate şansele să fiu ascultat de o femeie medic/doctor fără cusur, care respectă Jurământul lui Hipocrate, şi nu numai atât. Mi se spune că se apropie de suferinţele bolnavilor nu numai cu pricepere şi medicamente, dar şi cu aleasă căldură şi iubire...Sigur că da! Îmi iau inima în dinţi, cum se spune, şi mă cuplez la satelitul care-mi poate bucura (sau nu) timpanul cu vocea doamnei doctor Mariana Pavel!...Gata, sună telefonul! Dacă răspunde, oare ce să-i spun?
De o mie şi una de ori pe zi, înainte şi după toate (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
