Răspunde. N-am crezut, dar, uite, aud, răspunde. Chiar după primul apel. Aşa este, nu ştiu ce să-i spun. Ştiu ce mă doare, însă mi-a dispărut glasul. Parcă mi-au fugit cuvintele înainte de "la început a fost Cuvântul". Parcă simt că am să ratez amabilitatea care, iată, aşteaptă în partea cealaltă a satelitului să-i zic ce defecte îmi tulbură anatomia. Realizez că pot deveni caraghios prin această tăcere, că pot deveni motivul care l-a determinat pe Napoleon să rostească după dezastrul de la Berezina: "De la sublim la ridicol nu-i decât un pas!"...Sigur că da, trebuie să-mi revin, să mă adun, să-mi iau inima-n dinţi şi să-i spun că mă dor picioarele prin reactivarea unui focar de nu ştiu ce la coloana lombară! Şi chiar îi spun! Şi chiar mă invită la consult/investigaţie pe parcursul zilei curente! Şi iar nu-mi vine să cred! Şi iar am senzaţia netă că Universu-i pus pe şotii! Şi iar îmi pun întrebări dezamăgitoare!...Ce sunt eu, să fiu ascultat cu atâta atenţie, fără programare, fără aşteptare, cu grijă, cu deferenţă, fără rezervă şi fără nici un fel de parcimonie? Ce sunt eu, să încep să-mi hrănesc atâta nădăjduire întru ameliorarea defectului lombar?...Sigur că da! Iată, deja încep să mă încarc pozitiv, deja mă inundă autosugestia, parcă deja mi se încetinesc sâcâielile dureroase din femur! Parcă-mi trece prin cap să renunţ, să nu mă mai prezint la cercetare! Mi-i teamă că mă fac de râs când i-oi zice: doamnă doctor, vă rog să mă iertaţi, nu mă (mai) doare nimic!...Sigur că da, sunt pe drum, calc încet, şontâc-şontâc, pe cărarea care mă duce la doamna doctor Mariana Pavel!...sunt aproape de locul "execuţiei", de locul tămăduirii, de locul pe care l-am evitat de prea multe ori ca să nu mi se pară cel mai important loc din/pentru istoria picioarelor mele!...Sigur că da, iată, în câteva şi după câteva cuvinte, doamna doctor se convinge, mă consultă, îmi scrie o reţetă...Şi, înainte de plecare, încercând să-mi înţeleagă mirarea, o aud: "În această profesie, dincolo de vocaţie şi de rigoarea pe care o postulează Jurământul lui Hipocrate, este necesară apropierea de sufletul celui aflat în suferinţă. Este necesar transferul de bunătate între medic şi bolnav. Este fundamentală perfuzia cu speranţă şi pace şi iubire, acceptarea/priceperea ideii că (şi eu) pot fi în locul lui, a celui aflat în durere. Altfel, totu-i inutil. Căldura sufletească a salvat mulţi oameni rătăciţi la Polul Nord"...Sigur că da. Are dreptate. Stai să vezi, printre altele, ce mai presupune Morfologia şi Sintaxa Vindecării!
De o mie şi una de ori pe zi, înainte şi după toate (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
