E aproape ora cinci, după amiază. Nea Măzăriche se pregăteşte să plece la vecernie. Foarte bine. Că şi eu vreau să mă duc, dar nu la biserică. Vreau să văd până unde ţine Calea Zimbrului. Cică nu mai durează mult şi se va numi Fundătura Zimbrului. Sau, dacă autorităţile ţin cont de cultură, se va numi Bulevardul Măzăriche Prepeleac. Înainte de a pleca la vecernie, mă roagă să închei lectura scrierilor sale despre celebra lui Sosire. Sigur că da! <<Mai are un pas, ultimul pas, şi ultima Sosire mă atinge. Mă atinge, dar nu se opreşte. Parcă trece pe lângă mine. Parcă trece prin mine. Trece, însă parcă nu trece. Parcă rămâne. O aud. O aud îndepărtându-se. Sau nu. Dar o aud: "N-am cum să nu rămân, chiar dacă mă vezi că plec. Nici tu n-ai cum să nu pleci, chiar dacă te văd că rămâi. De fapt, de ce să nu rămâi? De ce să nu pleci? Şi de ce să nu rămân? Şi de ce să nu plec? Nu vezi că Aici ori Acolo înseamnă totuna, adică Nicăieri? Nu vezi că eşti peste tot? Că sunt peste tot? Că suntem peste tot? Crezi că există vreo scăpare din tentaculele Sosirii, dar şi ale Plecării, deopotrivă? Ţi-a spus cineva, de-a lungul scurtei tale vieţi, că se poate sfârşi ceea ce nu are capăt, că se poate ajunge la capătul a ceea ce nu are sfârşit?"... Sigur că da, văd că nu poate fi Altfel. Alcătuirea din rochia fără sfârşit are dreptate. Asta-i Sosirea pe care o aştept de atâta vreme. Tocmai de Atunci, nu? Tocmai de Atunci, de dinainte de naştere, începe acest eveniment Unic, nu? Tocmai de Atunci, de dinainte de naştere, începe şi aşteptarea mea, nu? Şi tocmai de Atunci îmi aduc aminte cea mai frumoasă poezie despre Rochia fără sfârşit, adică lungă tocmai până la celălalt Atunci, din partea cealaltă. Iată textul aşa cum a fost pornit: "A ultima oară ninsorile lunii/ îţi lasă pe rochie fluturi imenşi.../ cămaşa de forţă-şi dezbracă nebunii/ şi fug să se-mbrace în flori de măceşi.// Aşteaptă străpunşi cu secanta lunară,/ sărută iluzii muiate-n cianuri.../ şi parc-ar muri pentru ultima oară,/ să-i plângă măceşii aprinşi în păduri.// Ce lungă e trena, ce mulţi-s nebunii/ a ultima oară veniţi mai întâi/ să-ţi facă duminici din pletele lunii.../ şi-un fără sfârşit între pleci şi rămâi!"... Şi mi se pare că totul rămâne în urmă, dar mă aşteaptă înainte. Şi mi se pare că mireasa de la Răscruce a renunţat la întâlnirea cu mirele şi s-a dus că elibereze moartea din sicriu. Şi, pentru prima dată, regret că m-a învăţat mama să am răbdare. E târziu pentru timp dat înapoi şi pentru întoarcere sub icoana din colţul cu paingi. Mă duc la vecernie. Ultima.>>
Scrisoarea lui Măzăriche Prepeleac despre plecarea ultimei sosiri (XV) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
