Am cincisprezece ani în carne şi-n oase. În suflet nu ştiu câţi port. Cică sufletul n-are vârstă, nu se măsoară în unităţi cunoscute bipedului cu şi fără cap. Ea are douăzeci şi cinci. Şi-i foarte frumoasă. Şi profesoară de limba şi literatura română. Nu-i frumoasă ca o stea de cinema, să zicem. Are distincţie. Are eleganţă. E înaltă. E trestie, sigur. Ori, poate, a fost trestie în altă existenţă. Şi i-a plăcut aşa de mult, încât a rămas trestie. Sau zici că-i căprioară neagră. Că poartă numai şi numai veşminte negre. Cred că am ceva deosebit pentru toată alcătuirea sa. Nişte sentimente ciudate, absente până acum, care mă bombardează cu insomnii şi fantasme. Nu-mi pot lua gândul de la ea. O pândesc pe geamuri, pe alei, pe holurile şcolii, când pleacă de la cursuri, când vine de acasă. Mi-o imaginez peste tot, ziua şi noaptea, impunând respect şi consideraţii deosebite. Îl invidiez pe soţul dumneaei, un fecior de popă din Târgu Bujor. Ea, profesoara, peste toate acestea, are aerul unei mimoze, nu cochetează cu aroganţa, deşi, la mintea ei, ar fi de înţeles puţină mândrie. Şi nu are nimic strident în tot conturul şi în toată aria trupului său halucinogen. Este în stare să explice în genunchi "La steaua..." lui Eminescu. Este în stare să facă spectacol de bun gust din "Memento mori". Este în stare să demonstreze că apostolul Iuda Iscarioteanul seamănă cu Lică Sămădăul, că Don Quijote seamănă cu Mâşkin. Când recită/citeşte "tot astfel, când al nostru dor/ pieri în noapte-adâncă,/ lumina stinsului amor/ ne urmăreşte încă" îi văd şi-i aud şi-i simt transfigurarea, trăirea înaltă, căutarea adâncă. Ea, Geta Teodoru, supranumită căprioara neagră, mă face praf şi pulbere, deşi mă dau mare cu textele/poeziile mele naive, stângace, pline cu dezacorduri, cacofonii, redundanţe şi alte bazaconii de începător glorios. Fiindcă, în curajul meu de mărunt, îndrăznesc să-i arăt producţiile mele liricoidale. Mă face praf, dar nu mă repede, nu mă umileşte, nu mă observă în public. Ştie şi vede că vreau să învăţ, că sunt cel mai bun la limba şi literatura română. Când dau lucrare scrisă, îmi permite s-o alcătuiesc în versuri. Chiar şi când mă ascultă în orele de clasă, tot în versuri mă pronunţ. Fiindcă, pe cuvânt, m-a devastat Eminescu prin versul "lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii". Chiar aşa. N-ar fi frumoasă o lume re/găsită în acest vers/aforism uluitor? N-ar fi mai frumos decât în balamucul de acum, când limba "ca un fagure de miere", limba română, a ajuns pe cale de dispariţie?... Stai să vezi ce mi-a făcut doamna Geta Teodoru!
Căprioara neagră, literatura română şi piticul hain (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
