N-am încotro. Trebuie să-l invidiez pe statornicul Neculai. Trebuie să-i dau şi eu satisfacţia care i se cuvine, pizmuindu-l frumos, văzându-l şi auzindu-l cu câtă ardoare îşi rosteşte şi-şi cântă dragostea născătoare de triumf, dar şi suindu-l pe soclul/altarul admirării, pe treapta cea mai înaltă a generozităţii sufleteşti. Trebuie să propun imediat şi urgent prietenilor şi duşmanilor o întrunire/o cină de taină, cu numai două puncte pe ordinea adunării: înălţarea domnului Neculai la rangul de Cetăţean de Onoare al Cartierului şi acordarea titlului de Statuie Mobilă a Candorii. Bineînţeles, ambele distincţii fiind sărbătorite la Liceul 3, unde maestrul Petrache a salvat o babă prin frecare, prin descântec şi îmbărbătare, prin apropiere sufletească, dar păstrând limitele impuse de starea-i civilă în desfăşurare.
Sigur că da!... Încep să-l pizmuiesc tare, mai ales când, printre vecernie şi crepuscul de seară, pleacă zglobiu să a/doarmă lângă sexul frumos şi opus, estetic vorbind!... Iată-l, chiar acum, după ce-mi cântă "Zaraza" la "Hohner" şi la guriţa-i de serios autentic, pleacă Acolo! Nu mai ştiu a câta oară, cu vocea-mi sufocată şi tremurătoare de zăcăşeală, îi urez "casă de cultură", nu "casă de piatră", că-i sătul de asfalt şi beton! Îl urmăresc până dă colţul... şi-mi aduc aminte că eu nu am fost în stare să fiu vrednic de un astfel de sentiment înălţător, de o astfel de puritate, de o asemenea sfântă fidelitate, de o asemenea devoţiune celestă!... Iată-l, chiar acum dă colţul dinspre morga spitalului judeţean! Şi se uită la mine, peste umăr, afişând un surâs straniu, specific oamenilor/bărbaţilor realizaţi, stăpâni pe cal şi pe căruţă... intuind, desigur, cum în/calc porunca aceea referitoare la bunul altuia, cum stau ca fraieru-n cărare şi mă las ronţăit de pofte şi himere!
Sigur că da!... Iată, a mai trecut o noapte din luna lor de miere, din luna lor de ambrozie şi nectar!... E dimineaţă spre amiază! E ora când, fireşte, nişte miri minunaţi papă micul dejun! Da?... Sigur că nu!... Fiindcă, iată, dinspre Acolo, răsare/apare Neculai cu bocceluţa-n cumpănire! Zici că-i Statuie a Tristeţii, nu glumă!... Să-l mai întreb ce-a păţit? Nu, nu-l mai întreb! Că-i foarte uşor de presupus!... Iată-l, intră-n bojdeucă, prepară acordeonul şi glasul, şi începe să cânte din "Mondial", pe versurile lui Mihai Eminescu: "Că te-am zărit e a mea vină/ Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,/ Spăşi-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta în deşert!"... Îmi răspunde la apel şi-mi porunceşte printre lacrimi: "Să nu faci ca mine niciodată, niciodată!"
