Da... cinteza trimisă special în ograda bisericii comandate de domnul Ion Emil Batog răspândeşte în aer şi umple văzduhul exact cu Aria Cintezei din Opera Dumneavoastră, atâta cât a fost şi câtă încă mai este străjuită sub scutul înalt al Divinităţii. Cântă în iureşul şi-n vacarmul specific unui oraş lăsat la voia întâmplării, într-un oraş fără autorităţi, fără şanse i/reale de a-şi redobândi liniştea de odinioară. Liniştea, fiica legitimă a Tăcerii, stă de mult sub lespezile Amintirii. Cetatea Galaţi se sufocă în ghearele nesimţirii, în dârdora lăcomiei stăpâne pe nisipul clepsidrei, pe trupul şi sufletul luminii, până la dispariţia noţiunii de timp, până la vârf şi până la bază, până dincolo de orice în/chipuire. Şi ea, cinteza asta micuţă şi plină cu seminţele dumnezeirei, sare şi cântă pe ţeava de gaz metan, cântă şi se miră că, totuşi, cineva se uită la ea cu admirare şi-i ascultă mesajul risipit cu atâta măiestrie în această şi pentru această lume automată, abrutizată, cu sentimentele tocite, ori, impur şi complicat, fără sentimente. Clopotul se roagă să nu-l mai batem. Vrea (şi el) să intre în vibraţia înaltă/adâncă a Timpului/Cinteză, unic şi inconfundabil, nealterat de viciile şi otrăvurile omeneşti, de cheremul mizerabil şi scârbos al goanei după vremelnicie, după inutil şi lene, după umilire şi pizmă. Nu?
Iată, Aria Cintezei se opreşte pentru odihnă şi zbor! Se opreşte numai o clipă/două clipe, cât durează mersul pe aer, până la următoarea staţie: o ramură de tei... până la următoare staţie: o creangă de salcâm... până la următoarea staţie: o sârmă de telegraf... şi înapoi: până la ţeava asta de CH4... şi cântând în toate staţiile cestui loc, unde până chiar şi biserica Purtătorului de Biruinţă îşi întinde mâinile să culeagă roadele Ariei fără Cusur! Ion Emil Batog, prietenul meu fără certificat de proprietate, dar simplu şi serios ca pâinea lui Dumnezeu, îşi aduce aminte cuvintele unei melodii pe care o cântau fetele cătunului Zimbru, mamele cătunului Zimbru... dealurile şi văile cestui sat concurat la categoria Eternitate doar de celebrul Macondo, aflat într-UN VEAC DE SINGURĂTATE, unde nici morţii nu mai suportă Singurătatea şi se întorc... la Loc!... Şi, atunci, cum să nu credem că nobeliatul Gabriel Garcia Marquez EXISTĂ, chiar dacă a murit în 17 Aprilie 2014? Cum să nu credem că această Mică şi Fermecătoare Minune valorează mai mult decât toate minunile făcute de Om?... Prietenul Ion stă cu ochii pe cinteză şi începe să-mi spună vorbele de Atunci!... Stai s-auzi!
