Sigur că da! Vorbele cântecului de atunci! Fiindcă acuma nu se mai poate vorbi de cântec! Acuma, tot ce se aude nu-i decât o turuială iraţională, o sumă de cuvinte banale urlate în microfoane şi stricătoare de linişte! O sumă de tremurici fistichii, jerpeliţi, geluiţi şi cu scăfârlia rasă/goală, dar şi cu aere de muzicieni şi muzicologi, se întâlnesc/unesc în rostogolirea devastatoare a decibelilor... şi, cică, formează o trupă! O trupă de masculi! Ori o trupă de femele! Ori mixtă! Şi mărunţesc/împuţesc aerul cu "zero-zero grade, treizeci de grade"... cu alte şi alte tâmpenii numai "bune" de ocupat posturile de radio-televiziune şi ascultate de papugii cu paie în nas, cu şapca pe dos şi cu scuipat la furcă! Aceşti alde papuc/şlap nu pot fi opriţi/încetiniţi din "entuziasm" şi scălâmbăială! Nici domnişoara Poliţia nu intervine să-i dea mai încolo sau mai încet, să-i determine să asculte în căşti până li se face creieraşul maioneză, nu să deranjeze cartiere întregi cu apucăturile lor de găligani umpluţi cu pleavă şi lene!
Sigur că da! Vorbele cântecului de atunci, pe care monşer Ion Emil Batog le smulge frumos din amintire şi mi le şopteşte, nu cumva să întrerupem Aria Cintezei pe ţeava de gaz metan: "Într-o grădină încântătoare,/ un fiu de rege sta şi-asculta/ o pasăre mică, foarte frumoasă,/ care prin arbori se dezmierda!// Atunci, el zise: o, pasăre mică,/ vino la mine, nu te sfii,/ nu-ţi fie frică de-a mea vedere,/ şi-ţi voi promite a te iubi!// Îţi voi da hrană, tot ce-o să-ţi placă.../ şi cu-a mea cupă te-i adăpa.../ şi-n colivia cea mai frumoasă,/ ca pe-o regină te-oi aşeza!//... Mulţumesc ţie, o, fiu de rege,/ de fericirea ce mi-o doreşti!/ Decât regină, şi-n colivie,/ mai bine-n crânguri să rătăceşti!"//... Nu?
Ca un fel de răspuns aprobare a cestor cuvinte simple şi demonstrative pe adresa libertăţii, dar şi a responsabilităţii fără de care nu se poate ajunge la liman, Cinteza-şi continuă Aria dătătoare de linişte, vindecătoare de ură şi gărgăuni, lângă cea mai stranie şi lungă tăcere de clopot, lângă cea mai înlemnită de admirare toacă văzută-n ogradă mică de biserică mică! Până şi gazul metan se opreşte din mizerabila-i scurgere către oala cu sarmale, către flăcările şi ochiurile îmbuibării ajunse la dimensiuni apocaliptice, să asculte şi dumnealui ce însemnează o micuţă splendoare cu pene... (o mică linie cu aripi, nu?)... departe de chimia şi de moftul care au făcut din om ceea ce se vede la tot pasul, oriunde şi oricând: o carcasă din plastilină şi silicon, un suflet de carton şi un creier de vinilin! Nu?
